“Jurnal” … substantiv comun simplu, gen neutru, număr singular … acestea sunt singurele lucruri pe care majoritatea noastră le poate spune despre un cuvant atât de simplu.
Dar sunt oare singurele ? Nu mă refer aici la definiţiile mai mult sau mai puţin complexe ale inţelesurilor acestui cuvânt. Ceea ce vreau să scot în evidenţă prin intermediul acestui articol este faptul că un simplu jurnal poate deveni o cale de refugiu, un „cel mai bun prieten”, un ascultător mut, un loc, o persoană, un ceva ideal în care, însă, nu trebuie să ne închidem, să ne uităm. Nu vreau să par filozofică, sau desprinsă de realitate, dar consider, în acelaşi timp, că într-o lume atât de grăbită ca a noastră, avem nevoie de puţin mai multă profunzime.
Acum, că mi-am prezentat succint punctul de vedere despre subiectul în jurul căruia va gravita, ca şi cartea de succes ale cărei fragmente aparţin şi acestea, scurtul meu articol, şi anume jurnalul, voi trece la o nu foarte amplă analiză a însemnărilor Anei Frank, în care voi încerca să inserez propriile-mi aprecieri.
Am putea crede că nişte simple pagini pot deveni cel mai bun prieten al unei adolescente de treisprezece ani? Am putea crede că în acea perioada a vieţii fiecărui om, în care simţim cea mai apăsătoare nevoie de a comunica, de a asculta păreri privitoare la ceea ce spunem, ne-am conforma la a zice, fără a primi răspuns?
Ei bine, lucrurile se schimbă radical atunci când întreaga lume se restrânge brusc la o anexa a unui depozit, doi tineri şi cinci adulţi. Este greu să-mi imaginez o astfel de viaţă, mai ales pentru cineva ce deabia păşeşte peste graniţa copilăriei.
Însemnările Anei, surpind atât de bine trăirile unei adolescente, expun cu atât de multă sinceritate, care indubitabil, denotă şi subiectivitatea specifică oricărei gândiri nealterată de influenţe externe, întamplările şi evenimentele ce au loc în viaţa sa, tocmai datorită faptului că ele reprezentau doar jurnalul ei intim (şi nu privită/gândită drept o potenţială carte de succes, ceea ce a devenit odată cu publicarea sa).
Modalitatea în care tânara autoare descrie motivele care au determinat-o să comunice, să se confeseze, de o manieră retorică, unui jurnal, poate conduce la caracterizarea ei drept o persoană cu tendinţe egocentrice, introvertită, delicată, dar însingurată.
Ulterior, după „răpirea” libertăţii de care dispunea şi de care avea atâta nevoie, de către regimul aspru impus de nazişti, sentimentele Anei se intensifică, o manifestare mai pregnantă remarcându-se prin înclinarea de a vizualiza o marginalizare a sa de către societate şi chiar familie. Acest sentiment cred că provine din frustrarea şi necesitatea de afecţiune, ce caracterizează adolescenţa, etapă a vieţii etichetată de cei mai mulţi drept perioadă când putem vorbi despre viaţă în sensul complet al cuvântului.
Pe lângă prezentarea repetitivă, episodică şi detaliată a măsurilor luate de opresiunea germană, în paginile jurnalului, Ana acordă, aşa cum am spus, o deosebită atenţie relaţiei sale cu familia. Datorită vârstei sale, care ştim cu toţii că nu este una guvernată de raţiune şi obiectivitate, adolescenta, am putea spune, că se consideră „dată la o parte”, nesemnificativă şi chiar neîndreptăţită de către părinţii săi, faţă de care, însă, are atitudini diferite. Într-una din scrieri, ea spune că le iubeşte pe mama şi sora sa, „dar numai pentru că sunt Mama şi Margot”. În aceaşi pagină de jurnal, Ana scrie că părerea care contează pentru ea, este cea a tatălui său, „cu Tata, însă, e altceva. Când îl văd că este de partea lui Margot ... simt o durere chinuitoare în interior pentru că sunt înnebunită după el”. În plus, tânăra manifestă şi o urmă de gelozie şi invidie faţă de Margot, sora sa mai mare.
După parerea mea, Ana ar trebui să încerce să se apropie mai mult de sora sa astfel încât aceasta să îi devină cea mai bună prietenă, înlocuind-o pe Kitty, jurnalul care începe să îi acapereze, încetul cu încetul, viaţa.
Referindu-ne din nou la modul în care copila îşi aşterne gândurile pe hârtie, trebuie să precizăm faptul că rândurile sale sunt pline de profunzime, sinceritate, chiar inocenţă, deşi, în data de 2 noiembrie 1942, adolescenta recunoaşte că, odată cu trecerea timpului, se pierde şi puritatea copilăriei, „acum că îmi recitesc jurnalul după un an şi jumătate, sunt surprinsă de inocenţa copilariei mele”.
În concluzie, aş dori să subliniez faptul că, deşi, din întreg articolul s-ar putea desprinde caracterizarea Anei Frank drept o adolescentă introvertită, solitară, trebuie să privim obiectiv, să ţinem cont de împrejurările în care sunt făcute însemnările şi să o percepem pe tânăra autoare a unei cărţi de succes aşa cum este de fapt, si anume o copilă delicată, sensibilă, dar foarte influenţată de asuprirea nazistă. În plus, aceste pagini de jurnal sunt o dovadă a talentului narativ de care dispune mica scriitoare, şi pentru care merită aprecieri din partea tuturor.
Croitoru Alexandra
Intr-adevar, induiosator.
RăspundețiȘtergere