Pagini de jurnal(9)

Vineri, 20 noiembrie 1942

Dragă Kitty,

Chiar nu ştim cum să reacţionăm.Până acum foarte puţine veşti despre evrei au ajuns aici la noi şi ne-am gândit că cel mai bine e să rămânem cât de optimişti posibil. Din când în când, Miep obişnuia să menţioneze ce i s-a întâmplat unui prieten şi Mama sau doamna van Daan începea să plângă, aşa că se hotărî că era mai bine să nu spună mai mult. Dar îl bombardam pe domnul Dussel cu întrebari, iar poveştile pe care trebuia să ni le spună erau atât de înspăimântătoare încat nu putem să ni le scotem din minte. Odată având timp să digeram veştile, ne vom întoarce probabil la obişnuitele noastre glume şi ironii.Nu ne va ajuta cu nimic nici pe noi, nici pe ceilalţi dacă vom continua să fim atât de posomorâţi ca acum. Şi care ar fi scopul transformării Anexei Secrete într-o Anexă a Melancoliei?

Orice aş face, nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la cei care nu mai sunt. Mă trezesc râzând şi îmi amintesc că este o impoliteţe să fii atât de vesel. Dar se presupune că ar trebui să imi petrec toată ziua plângând? Nu, nu pot să fac asta. Pesimismul ăsta va trece.

Mai este un mister în afară de acesta, dar de o natură mai personală, şi păleşte în comparaţie cu suferinţa despre care tocmai ţi-am spus. Totuşi, nu pot să mă abţin să nu îţi spun că în ultima vreme am început să mă simt părăsită. Sunt înconjurată de un gol imens. Niciodată nu am obişnuit să îi acord prea multa importanţă, de când mintea mea era plină de prieteni şi distracţie. Acum nu mă gândesc nici la nefericire, nici la mine. Mi-a luat ceva timp, dar în final am realizat că Tata, oricât de drăguţ ar fi, nu îi poate lua locul lumii mele de odinioară. Atunci când este vorba de sentimentele mele, Mama şi Margot au încetat să mai conteze cu mult timp în urmă.

Dar de ce să te deranjez cu prostia asta? Sunt teribil de nerecunoscătoare, Kitty, ştiu, dar când am fost cicălită ptea mult timp şi am toate celelalte dureri la care trebuie să mă gândesc, capul meu începe să se învârtă!

A ta, Ana

Sâmbătă, 21 noiembrie 1942

Dragă Kitty,

Am folosit prea multă electricitate şi acum ne-am depăşit raţia. Rezultatul: economie excesivă şi posibilitatea de a ni se tăia curentul. Fără lumină pentru paisprezece zile; e un gând plăcut, nu-i aşa? Dar cine ştie, poate nu va dura atât! Este prea întuneric să mai citeşti după patru sau patru şi jumătate, aşa că ne umplem timpul cu tot felul de activităţi nebuneşti: spunem ghicitori, facem gimnastică pe întuneric, vorbim în engleză sau franceză, discutăm despre cărţi-după un timp totul devine plictisitor. Ieri am descoperit un nou mod de a-mi petrece timpul: uitatul pe furiş cu un binoclu bun în camerele luminate ale vecinilor. În timpul zilei jaluzelele noastre nu pot fi ridicate, nici măcar 2 centimetri, dar nu e niciin pericol când este atât de întuneric.

Nu am ştiut niciodată că vecinii pot fi aşa de interesanţi. Ai noştri sunt, cu orice preţ. Am dat peste câteva familii la cină, una care face filme acasă şi peste un dentist care se ocupa de o doamnă în vârstă speriată.

Domnul Dussel, bărbatul despre care se spunea că se înţelege atât de bine cu copiii şi toată lumea îl adora, s-a dovedit a fi un demodat moralist şi un predicator intolerant al manierelor. De când am deosebita plăcere de a-mi împărţi de departe prea îngusta cameră cu Excelenţa Sa, şi de când sunt în general considarată cea mai nepoliticoasă dintre cei trei tineri, tot ce pot să fac este să evit aceleaşi vechi mustrări şi avertizări aruncate mereu în capul meu şi să pretind că nu le aud. Asta nu ar fi atât de rău dacă domnul Dussel nu ar fi aşa un pârâcios şi nu ar fi ales-o pe Mama să fie beneficiarul raporturilor lui. Dacă domnul Dussel doar îmi citeşte actul de revoltă, Mama îmi ţine tot timpul predici, de data asta aruncându-mi toate acuzele în cap. Şi dacă sunt chiar norocoasă, doamna van D. mă cheamă la raport cu cinci minute mai târziu şi îmi expune şi ea legea!

Serios, nu e uşor să fii exemplul prost în atenţia unei familii care se ia de cele mai mici detalii.

Noaptea în pat, când reflectez asupra numeroaselor mele greşeli şi neajunsuri exagerate, devin confuză din cauza tuturor lucrurilor la care trebuie să mă gândesc încât ori râd ori plâng, depinzând de starea mea. Apoi adorm cu sentimentul ciudat de a vrea să fiu altfel decât sunt sau de a fi altfel decât vreau să fiu, sau poate să mă port altfel decât sunt sau vreau să fiu.

Of. draga mea, acum te-am derutat şi pe tine. Iartă-mă, dar nu îmi place să amestec lucrurile şi în aceste zile de lipsuri, să-ţi arunci o foaie de hârtie este cu siguranţă interzis.

Aşa că pot doar să te sfătuiesc să nu reciteşti pasajele de mai sus şi să nu încerci să ajungi la sfârşitul lor, pentru că nu-ţi vei mai găsi calea niciodată!

A ta, Ana

Luni, 7 decembrie 1942

Dragă Kitty,

Hanuca şi Ziua Sfântului Nicolae aproape coincid anul acesta; le desparte doar o zi. Nu am făcut mare lucru pentru Hanuca, pur şi simplu ne-am dăruit unul altuia câteva cadouri şi lumânări aprinse. De când lumânările sunt puţine, le lăsăm să ardă doar zece minute, dar atâta timp cât noi cântăm, nu mai contează. Domnul van Daan a facut un menorah[un candelabru cu opt braţe folosit de Hanuca] din lemn, aşa că s-a avut grijă şi de asta.

Ziua Sfântului Nicolae de sâmbătă a fost mult mai distractivă. În timpul cinei, Bep şi Miep au fost atât de ocupate să îi şoptească Tatii, încât ne-au stârnit curiozitatea şi îi suspectam că puneau ceva la cale. Destul de sigur, la ora opt am coborât cu toţii prin holul cufundat în întuneric (m-a făcut să tremur, şi îmi doream să fiu înapoi sus în siguranţă!) în alcov. Puteam aprinde luminile, căci această cameră nu avea nicio fereastră. După asta, Tata a deschis marea camera.

"Uau, e minunat!" am zis cu toţii printre lacrimi.

În colţ era un coş mare decorat cu hârtie colorată şi o mască a lui Peter cel Negru.

Am luat repede sus cu noi coşul. Înăuntru era câte un mic cadou pentru fiecare, incluzand o poezie potrivită.

Deoarece eşti familiarizată cu poeziile pe care oamenii şi le scriu unul altuia de Sfântul Nicolae, nu ţi le voi copia.

Am primit o păpuşă Kewpie, Tata a primit suporturi pentru cărţi şi aşa mai departe. Oricum, a fost o idee bună şi cum opt dintre noi nu mai celebraseră. înainte Ziua Sfântului Nicolae, asta a fost o ocazie bună să începem.

A ta, Ana

PS. Am avut şi cadouri pentru toată lumea de jos, câteva lucruri păstrate de pe vremea Vechilor Zile Bune; plus că Miep şi Bep sunt întotdeauna recunoscătoare pentru bani.

Azi am auzit că scrumiera domnului van Daan, rama tabloului domnului Dussel şi suporturile de cărţi ale tatei au fost facute de nimeni altul decât domnul Voskuijl. Cum poate cineva să facă aşa ceva cu mâinile este un mister pentru mine!

Joi, 10 decembrie 1942

Dragă Kitty,

Domnul van Daan avea o afacere cu carne, cârnaţi şi condimente. Era plătit pentru cunoştintele sale despre condimente şi încă, spre încântarea noastră, talentul lui la cârnaţi ne este acum de ajutor.

Am comandat o cantitate mare de carne( pe sub mână, fireşte) pe care plănuisem să o păstrăm în cazul în care se iveau timpuri grele. Domnul van Daan a decis să facă bratwurst, cârnaţi şi mettwurst. M-am distrat urmărindu-l cum pune carnea în maşina de tocat: o dată, de două ori, de trei ori. Apoi a adăugat restul ingredientelor peste carne şi a folosit o tijă lungă pentru a împinge amestecul în maţe. Am mâncat bratwurst la prânz cu varză acră, dar cârnaţii, care urmau să fie puşi la păstrare, trebuiau mai întâi să se usuce, aşa că i-am agăţat peste un stâlp care era suspendat. Oricine intra în cameră izbucnea în râs când vedea cârnaţii legănându-se. Era o imagine atât de amuzantă.

Bucătăria era un abator. Domnul van Daan, încins cu şortul soţiei lui şi părând mai gras ca niciodată, tranşa carnea. Cu mâinile murdare de sânge, faţa roşie şi şortul pătat, arata ca un adevărat măcelar. Doamna D. încerca să facă totul dintr-o dată: să înveţe olandeza dintr-o carte, să amestece supa, să se uite la carne, oftând şi suspinând din cauza coastei sale rupte. Asta se întamplă când femeile în vârstă fac exerciţii stupide să scape de grăsimea de pe coapse! Dussel avea o infecţie la ochi şi stătea lângă sobă, atingându-şi uşor ochiul cu ceai de muşetel. Pim, stând într-o raza de soare ce intra pe geam, continua să îşi mişte scaunul astfel încât să nu stea în drum. Reumatismul trebuie să-l fi necăjit pentru că era uşor cocoşat şi continua să-l privescă pe domnul van Daan cu o expresie agonizantă pe faţă. Îmi amintea de bătrânii aceia invalizi din aziluri. Peter se zbenguia prin cameră cu Mouschi, pisica, în timp ce eu, Mama şi Margot curăţam cartofi fierţi. Când aproape terminam, nimeni nu îşi făcuse treaba cum se cuvine, pentru că toţi eram prea ocupaţi să-l urmărim pe domnul van Daan.

Dussel a început practica în stomatologie. Doar pentru distracţie, o să îţi descriu cursul cu primul sau pacient.

Mama călca, şi doamna van D., prima victima, stătea pe un scaun în mijlocul camerei. Dussel, nedând importanţă, a cerut nişte apa de colonie, care putea fi folosită drept dezinfectant, şi vaselină, care ar fi trebuit să servească drept mulaj. S-a uitat în gura doamnei van D. si a vazut doi dinţi care o făceau să tresară de durere şi să plângă absolut incontrolabil de fiecare dată când îi atingea. După o lungă examinare (lungă din punctul de vedere al doamnei van D., că nu a durat, de fapt, mai mult de două minute), Dussel a început să cureţe o măsea. Dar doamna van D. nu avea nicio intenţie de a-l lăsa. A bătut din mâini şi din picioare până când Dussel şi-a terminat în sfârşit proba şi a ...rămas înţepenit în dintele doamnei van D. Chiar a făcut-o! Doamna van D. a lovit sălbatic în toate direcţiile, a plâns (atât cât poţi cu un instrument ca ăla în gura ta), a încercat să îl scoată, dar nu a reuşit decât să-l împingă şi mai mult. Domnul Dussel observa calm această scenă, cu mâinile în şolduri, în timp ce restul spectatorilor râdeau în hohote. Desigur, era o răutate din partea noastră. Dacă eram eu, sunt sigură că aş fi ţipat chiar mai tare. După multe zvârcoliri, loviri şi ţipete, doamna van D. a reuşit în final să-l scoată, iar domnul Dussel şi-a continuat treaba ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost atat de rapid încât doamna van D.nu a mai avut timp de alte pungăşii. Iar apoi, a primit mai mult ajutor ca niciodată: nu mai puţin de două asistente; eu şi doamna van D. ne-am făcut bine treaba. Întreaga scenă reconstituia unul din acele tipare din Vârsta de Mijloc intitulat "Un Şarlatan la Muncă." În acelaşi timp, oricum, pacienta devenea agitată, trebuind să stea cu ochii pe supa "ei" şi mâncarea "ei". Un lucru e cert: va trece un timp până când doamna van D. îşi va mai face o programare la dentist!

A ta, Ana

Traducere de Alexandra Croitoru.