Pagini de jurnal(11)

Vineri, 12 martie 1943

Dragă Kitty,

Să-ţi povestesc: mama Frank, susţinătoarea copiilor! Indulgenţă pentru cei tineri, probleme cu care se confruntă tinerii de azi – numeşte-le tu, şi mama apără tânăra generaţie. După o discuţie aprinsă sau două, totul iese cum vrea ea.

Unul din borcanele de limbă murată este distrus. O sărbătoare pentru Mouschi şi Boche.

N-ai cunoscut-o încă pe Boche, deşi a fost aici dinainte ca noi să ne ascundem. Ea e pisica magaziei şi a biroului care ţine şoarecii la distanţă, acolo unde se păstrează diverse lucruri.

Numele ei ciudat, politic, poate fi explicat. Pentru un timp, firma Gies & Co a avut două pisici: una pentru magazie şi una pentru pod. Teritoriile lor s-au întrepătruns cu timpul ceea ce a dus la o ceartă. Pisica din magazie era mereu agresorul, în timp ce pisica din pod era la sfârşit învingătoare, ca în politică. Aşa că pisica din magazie a fost numită Neamţul sau „Bouche”, şi cea din pod Englezul, sau „Tommy”. După aceea s-au descotorosit de Tommy, dar Bouche este întotdeauna acolo să ne amuze când mergem la parter.

Am mâncat atât de multă fasole cu boabe maro şi fasole.... , încât nu mai suport să mă uit la ele. Doar gândindu-mă la ele mi se face greaţă.

Pâine pe care o primeam la masa de seară a fost anulată.

Tata tocmai a spus că nu e într-o dispoziţie prea bună. Ochii lui arată din nou atât de trişti, săracul om!

Nu pot să mă despart de cartea „O bataie în uşă” de Ina Bakker Boudier. Legenda nordică a acestei familii este foarte bine scrisă, dar părţile referitoare la război, scriitori şi eliberarea femeilor nu sunt foarte reuşite. Să fiu sinceră, subiectele acestea nu mă interesează prea mult.

Teribile raiduri de bombardament asupra Germaniei. Domnul van Daan este nervos. Motivul: lipsa ţigărilor.

Dezbaterea dacă să incepem sau nu să mâncăm carne conservată s-a terminat în favoarea noastră.

Nu pot să port nimic altceva din încălţămintea mea decât ghetele de schi, care nu sunt foarte utile prin casă. O pereche de papuci de rafie care au fost cumpăraţi cu 6,50 guldeni au fost uzaţi intr-o saptămână. Poate Miep va putea să facă rost de ceva de pe piaţa neagră.

Este timpul să-i tăiem părul tatei. Pim se jură că fac o treabă atât de bună încât după terminarea războiului nu se va duce la alt bărbier. Dacă nu i-aş tăia urechea atât de des!

A ta, Ana

Joi, 18 martie, 1943

Draga mea Kitty,

Turcia a intrat în război. Emoţii mari. Aştept nerăbdătoare veşti de la radio.

Vineri, 19 martie 1943

Dragă Kitty,

În mai puţin de o oră, bucuria a fost înlocuită de dezamăgire. Turcia nu a intrat încă în război. Doar un ministru al cabinetului vorbea despre renunţarea Turciei la neutralitate curând. Vânzătorul de ziare striga în Dam Square: „Turcia de partea Angliei!” şi ziarele îi erau smulse din mâini. Aşa am aflat zvonul încurajator.

Bancnotele de o mie de guldeni sunt declarate invalide. Aceasta va fi o lovitură pentru vânzătorii la negru şi alţii ca ei, dar şi pentru cei care se ascund şi pentru cei ai căror bani nu pot fi justificaţi. Pentru a folosi o bancnotă de o mie de guldeni trebuie să dovedeşti cum ai intrat în posesia ei şi să ai dovada. Pot fi folosite pentru plătirea taxelor, dar numai până săptămâna viitoare. Bancnotele de cinci sute de guldeni vor dispărea în acelaşi timp. Gies & Co. încă mai avea bancnote de o mie de guldeni nejustificate pe care le foloseau ca să-şi plătească taxele estimate pentru anii ce urmau, aşa că totul pare să fie pe faţă.

Dussel a primit un polizor demodat, care se manevrează cu piciorul. Asta înseamnă că voi suporta un control stomatologic sever în curând.

Dussel este foarte indisciplinat când vine vorba de respectarea regulilor în casă. Nu doar că îi scrie scrisori lui Charlote, dar poartă multe alte conversaţii cu diverşi oameni. Margot, profesoara de olandeză a Anexei, i-a corectat acele scrisori. Tata i-a interzis să mai continue pregătirea, aşa că Margot a încetat să îi mai corecteze scrisorile, dar nu cred că mai durează mult până începe din nou.

Fuhrerul a vorbit cu soldaţii răniţi. Am ascultat la radio şi a fost patetic. Întrebările si răspunsurile erau ceva de genul acesta:

„Numele meu este Heinrich Scheppel.”

„Unde ai fost rănit?”

„Aproape de Stalingrad.”

„Ce tip de rană e?”

„Două picioare degerate şi o fractură la mâna stângă.”

Acesta este un raport exact al hidosului teatru de păpuşi transmis la radio. Răniţii păreau mândri de rănile lor – cu cât mai multe răni, cu atât mai bine. Unul dintre răniţi era atât de emoţionat de gândul de a da mâna cu Fuhrerul (presupun că încă mai avea o mână), incât abia putea să mai spună un cuvânt.

Din greşeală, am scăpat pe jos săpunul lui Dussel şi am călcat pe el. Acum lipseşte o întreagă bucată din el. L-am rugat deja pe tata să-l despăgubească, mai ales că Dussel primeşte o bucată de săpun de calitate inferioară, ca-n război, pe lună.

A ta, Ana

Joi, 25 martie, 1943

Dragă Kitty,

Aseară, mama, Tata, Margot şi cu mine stăteam împreună în sufragerie destul de mulţumiţi când deodată Peter a venit şi i-a şoptit ceva Tatei la ureche. Am înţeles doar: „un butoi căzând în magazie” şi „cineva încercând să spargă uşa”.

Şi Margot auzise, dar încerca să mă calmeze pe mine, deoarece devenisem albă ca varul şi extrem de nervoasă. Noi am aşteptat până când Tata şi Peter s-au dus jos. Un minut sau două mai târziu, doamna van Daan a venit de unde asculta la radio şi ne-a spus că Pim a rugat-o să închidă radioul şi să meargă pe vârfuri la etaj. Dar ştii ce se întâmplă când încerci să nu fii zgomotos – scările au scârţâit de două ori. Peste cinci minute au venit Peter şi Pim, albi la faţă, pentru a ne relata experienţele lor.

S-au aşezat după casa scării si au aşteptat. Nu s-a întâmplat nimic. Apoi dintr-o dată au auzit două lovituri, ca şi cum două uşi ar fi fost trântite înăuntrul casei. Pim a sărit pe scări, în timp ce Peter s-a dus să-l avertizeze pe Dussel, care în cele din urmă s-a înfăţişat la etaj, făcând deranj mare şi mult zgomot. Apoi am mers cu toţii pe vârfuri la familia van Daan la celălalt etaj. Domnul van D. era răcit şi se băgase deja în pat, aşa că ne-am adunat în jurul patului său şi am discutat suspiciunile noastre în şoaptă. De fiecare dată când Domnul van D. tuşea puternic, doamna van D. şi cu mine aproape aveam un atac nervos. A continuat să tuşească până când cineva a venit cu inteligenta idee de a-i da un medicament. Tusea lui a încetat imediat.

Încă o dată am aşteptat, dar nu am auzit nimic. În final, am tras concluzia că hoţii şi-au luat tălpăşiţa când au auzit zgomot într-o clădire presupusă liniştită. Problema de acum era că scaunele din biroul particular erau grupate ordonat in jurul radioului care era potrivit pe Anglia. Dacă hoţii ar fi forţat uşa, iar paznicii ar fi observat şi ar fi chemat poliţia, ar fi fost urmări foarte grave. Aşa că Domnul van Daan s-a ridicat, s-a îmbrăcat cu pantalonii si paltonul său, şi-a pus pălăria şi l-a urmat pe Tata prudent pe scări, cu Peter (înarmat cu un ciocan greu, pentru a fi în siguranţă) chiar lângă el. Doamnele (cu Margot şi cu mine) au aşteptat în suspans până când domnii au venit cinci minute mai târziu şi au reportat că nu era niciun semn de activitate în clădire. Ne-am pus de acord să nu tragem apa la baie; dar cum stomacul fiecăruia se agita din cauza tensiunii, îţi poţi imagina duhoarea după ce fiecare a fost la baie.

Incidente ca acestea sunt întotdeauna însoţite de alte dezastre, iar aceasta nu a fost o excepţie. Numărul unu: clopotele de la Westertoren au încetat să mai bată şi le găseam aşa de mângâietoare. Numărul doi: Domnul Voskuijl a plecat devreme noaptea trecută şi noi nu eram siguri dacă i-a dat cheia lui Bep şi ea a uitat să încuie uşa.

Dar asta nu mai avea aşa mare importanţă acum. Noaptea abia a începuse şi nu ştim la ce să ne aşteptăm. Eram oarecum asiguraţi de faptul că între 8 şi un sfert - când hoţul a intrat prima dată în clădire şi ne-a pus vieţile în pericol – şi 10 jumătate, nu am auzit niciun sunet. Cu cât ne gândeam mai mult, cu atât părea mai puţin probabil ca un hoţ să fi forţat uşa atât de devreme după-amiază, când încă mai erau oameni pe stradă. Pe lângă asta ne-am gândit că managerul de la magazie de la Firma Keg de alături încă mai era la serviciu. Cu emoţii şi pereţi subţiri e uşor să confunzi sunetul. Înafară de asta, imaginaţia îţi joacă feste în momentele periculoase.

Aşa că ne-am dus la culcare, dar nu ca să dormim. Mama, Tata şi domnul Dussel au fost treji toată noaptea şi nu exagerez când spun că şi eu abia am dormit puţin. În această dimineaţă, bărbaţii s-au dus jos ca să vadă dacă uşa de afară era încă încuiată, dar totul era bine.

Desigur că am dat intregului personal de la firmă amănunte despre incident, care n-a fost nici pe departe plăcut. Este mult mai uşor să râzi de aceste lucruri după ce s-au intâmplat şi Bep a fost singura care ne-a luat în serios.

A ta, Ana

P.S. În dimineaţa asta toaleta era înfundată, iar Tata a trebuit să bage înăuntru un băţ de lemn şi să scoată câteva kilograme de excremente si reţete de căpşuni (este ceea ce folosim pentru hârtie de toaletă in aceste zile). După aceea am ars băţul.

Sâmbătă, 27 martie 1943.

Dragă Kitty,

Am terminat cusrul de stenografie şi acum lucrăm la îmbunătăţirea vitezei. Nu-i aşa că suntem isteteţe? Lasă-mă să-ţi povestesc despre „ucigaşii timpului”(aşa numesc eu cursurile mele, deoarece tot ceea ce facem este să încercăm să scurtăm cât putem zilele, ca să fim cât mai aproape de sfârşitul timpului petrecut aici). Ador mitologia, în special zeii greci şi romani. Toată lumea de aici crede că interesul meu este doar o pasiune trecătoare, deoarece nu au mai văzut vreun tânăr care să aprecieze mitologia. Atunci, cred că sunt prima!

Domnul van Daan e răcit. Sau mai degrabă îl doare în gât, dar face un efort uriaş să treacă peste asta. Face gargară cu ceai de muşeţel, îşi acoperă cerul gurii cu tinctură de smirnă şi toarnă mentol pe pieptul său, în nas, pe gingii şi pe limbă. Şi pe deasupra e bine dispus.

Rauter, un grangur german, a ţinut recent un discurs. „Toţi evreii trebuie să plece de pe teritoriul Germaniei ocupate până la 1 iulie. Provincia Utrecht va fi curăţată de evrei (de parcă ar fi fost gândaci de bucătărie) între 1 aprilie şi 1 mai şi provinciile din Nordul şi Sudul Olandei între 1 mai şi 1 iunie.” Aceşti bieţi oameni sunt trimişi către abatoare murdare ca o turmă de vite bolnave. Dar nu o să mai spun nimic despre acest subiect. Propriile mele gânduri îmi dau coşmaruri.

O veste foarte bună este aceea că Labor Exchange a fost incendiată printr-un sabotaj. Câteva zile mai târziu, Biroul Prefectului Regiunii a fost de asemenea incendiat. Bărbaţii care se dădeau drept nemţi au trecut de gărzi pe care le-au redus la tăcere, distrugând documente importante.

A ta, Ana

Joi, 1 aprilie 1943.

Dragă Kitty,

Nu am starea necesară pentru glume (vezi data).

Pe de altă parte, astăzi pot sigur să citez, spunând: „Nenorocirile nu vin niciodată singure.” În primul rând, domnul Kleiman, raza noastră de soare, a avut ieri o altă criză de hemoragie gastrointestinală şi va trebui să stea în pat cel puţin trei sptămâni. Trebuie să îţi spun că l-a cam deranjat stomacul în ultima vreme şi nu există remediu. În al doilea rând, Bep are gripă. În al treilea rând, domnul Voskuijl trebuie să se ducă la spital sptămâna viitoare. Probabil are ulcer şi va trebui să fie operat. În al patrulea rând, managerii de la Pomosin Industries au venit la Frankfurt să discute noile livrari ale firmei „Opekta”. Tata a stat ieri mult cu domnul Kleiman şi nu a fost suficient timp pentru o prezentare amănunţită făcută domnului Kugler.

Domnii au ajuns de la Frankfurt şi Tata deja tremură gândindu-se cum vor decurge discuţile. „Dacă aş putea fi acolo, dacă aş putea fi jos.”, a exclamat.

„Du-te şi aşează-te cu urechea pe podea. Ei o să fie aduşi în biroul particular, şi vei putea auzi totul.”

Faţa Tatei s-a înseninat şi ieri dimineaţă la zece jumătate Margot şi Pim (două urechi sunt mai bune decât una) au luat poziţia pe podea. La prânz discuţiile nu se terminaseră, dar tata nu era în stare să mai continue campania sa de ascultare. Era disperat că a trebuit să stea atât de multe ore într-o poziţie atât de neobişnuită şi incomodă. La două jumătate am auzit voci în hol, iar eu i-am luat locul. Margot mi-a ţinut companie. Conversaţia a fost atât de lungă şi plictisitoare, încât dintr-o dată am adormit pe linoleumul rece şi greu. Margot nu a îndrăznit să mă atingă, fiindu-i frică să nu ne audă, şi desigur nu putea ţipa. Am dormit o bună jumătate de oră şi apoi m-am trezit brusc, fără să ţin minte niciun cuvânt din acea discuţie importantă. Din fericire, Margot fusese mai atentă.

A ta, Ana

Vineri, 2 aprilie 1943.

Dragă Kittty,

O vai, încă un articol a fost adăugat pe lista mea de păcate. Noaptea trecută stăteam în pat, aşteptându-l pe Tata şi să spunem împreună rugăciunile, când mama a intrat în cameră, s-a aşezat pe patul meu şi a intrebat foarte politicos: „Tata nu este gata. Ce-ar fi dacă aş asculta eu rugăcinile tale?”

„Nu, mami”, am spus.

Mama s-a ridicat, s-a oprit lângă patul meu şi apoi s-a îndreptat încet spre uşă. Deodată s-a întors cu faţa contorsionată de durere şi a spus: „Nu vreau să mă supăr pe tine. Nu pot să te fac să mă iubeşti.” Câteva lacrimi i-au alunecat pe obraji în timp ce a ieşit pe usă.

Stăteam liniştită, gândindu-mă cât de urât a fost din partea mea să o resping atât de crud, dar de asemenea ştiam că nu eram capabilă să îi răspund în alt mod. Nu pot să fiu o ipocrită şi să mă rog cu ea când nu am chef. Nu merge aşa. Mi-a părut rău pentru Mama – foarte, foarte rău – deoarece pentru prima dată în viaţă am observat că nu era indiferentă la răceala mea. Am văzut supărarea în ochii ei când vorbea despre faptul că nu mă poate face să o iubesc. E greu de spus adevărul, şi totuşi adevărul este că ea m-a respins. Ea este cea ale cărei comentarii lipsite de tact şi glume nemiloase despre subiecte pe care eu nu le consider de glumă, m-au făcut insensibilă la orice semn de iubire din partea ei. Aşa cum inima mea se scufundă de fiecare dată cand aude cuvintele ei grele, aşa şi inima ei s-a scufundat când a văzut că nu mai exista iubire între noi.

A plâns jumătate de noapte şi nu a dormit deloc. Tata a evitat să mă privească şi dacă ochii lui se întâmplă să se intâlnească cu ai mei, pot să-i cietsc cuvintele nerostite: „Cum poţi să fii atât de aspră? Cum îndrăzneşti s-o faci atât de tristă?”.

Toată lumea aşteaptă să-mi cer scuze, dar asta nu este ceva pentru care să-mi cer scuze pentru că am spus adevărul, iar mama oricum avea să afle adevărul mai devreme sau mai târziu. Păream să fiu indiferentă la lacrimile mamei şi privirile tatei, şi chiar sunt, deoarece amândoi simt acum ce eu am simţit întotdeauna. Îmi pare rău pentru mama, care va trebui să afle care ar trebui să fie atitudinea ei de una singură. Din partea mea, eu voi continua să rămân tăcută şi distantă şi nu intenţionez să ascund adevărul, deoarece, cu cât este ascuns mai mult, cu atât le va fi mai greu să-l accepte!

A ta, Ana

Marţi, 27 aprilie 1943

Dragă Kitty,

Casa încă tremură de la efectele certurilor. Toată lumea e supărată pe toată lumea: eu şi Mama, domnul van Daan şi Tata, mama şi domnul van Daan. Groaznică atmosferă, nu ţi se pare? Încă o dată lista de lipsuri a lui Anne a fost vizibil lărgită. Vizitatorii noştri nemţi au venit din nou sâmbăta trecută. Au stat până la 6. Am stat toţi sus, neîndrăznind să ne mişcăm vreun pic. Dacă nu mai lucrează nimeni în clădire sau în cartier, poţi auzi fiecare pas din biroul privat. Simţeam furnicături din nou deoarece a trebuit să stau atât timp nemişcată.

Domnul Voskujil a fost spitalizat, dar domnul Kleiman este din nou la birou. Stomacul lui s-a oprit din sângerat mai devreme decât era normal. Ne-a spus că biroul Prefectului din comitat a primit încă o lovitură, deoarece pompierii au inundat totul în loc să stingă focul. Asta mă unge pe inimă!

Hotelul Carlton a fost distrus. Două avioane britanice încărcate cu bombe au aterizat chiar deasupra Clubului Ofiţerilor Germani.

Clubul ofiţerilor germani, întregul colţ Vijyelstraat şi Single au pierit în flăcări. Numărul de lovituri aeriene asupra oraşelor germane creşte zilnic. Nu am mai avut o noapte liniştită de mult timp, iar eu am pungi sub ochi din cauza lipsei de somn.

Mâncarea noastră este groaznică. Micul dejun este format din pâine goală, fără unt, şi cafea-surogat. În ultimele două săptămâni, prânzul a fost reprezentat de spanac sau lăptuci gătite cu cartofi uriaşi care aveau un gust de putred, dulce. Dacă eşti la dietă, Anexa este locul ideal! Cei de sus se plâng amarnic, dar nouă nu ni se pare că este aşa o tragedie.

Toţi bărbaţii olandezi care au luptat sau au fost mobilizaţi în 1940 au fost chemaţi să lucreze în tabere cu prizonieri de război. Pun pariu că iau măsura aceasta din cauza invaziei!

A ta, Ana

Traducere de Ghiţă Cristina.