Sâmbătă, 1 mai 1943
Iubita mea Kitty,
Ieri a fost ziua lui Dussel. La început s-a comportat ca şi cum nu ar vrea s-o sărbătorească, dar când Miep a sosit cu o sacoşă mare de cumpărături, ce dădea pe dinafară de câte cadouri erau în ea, el a fost emoţionat ca un copilaş. Draga lui „Loije” i-a trimis ouă, unt, prăjiturele, limonadă, pâine, coniac, tort, flori, portocale, ciocolată şi hârtie de scris. Şi-a îngrămădit cadourile pe o masă şi le-a expus pentru nu mai puţin de trei zile, caraghios gâscan bătrân!
Nu trebuie să te gândeşti că suferă de foame. Am găsit pâine, brânză, gem şi ouă în dulapul lui. Este absolut scandalos că Dussel, pe care l-am tratat cu atâta bunătate şi pe care l-am adăpostit să-l salvăm de la distrugere, se îndoapă pe la spatele nostru şi nu ne dă nimic. Până la urmă, noi toţi am împărţit tot ce aveam cu el! Dar ce-i mai rău, în opinia noastră, este că el e aşa de nerespectuos cu Domnul Kleiman, cu Domnul Voskuijl şi cu Bep. Nu le dă nimic. Din punctul de vedere al lui Dussel, portocalele necesare stomacului bolnav a domnului Kleiman vor fi de mai mult ajutor stomacului său.
Astă-seară puştile au bubuit în depărtare aşa de tare încât deja a trebuit să-mi strâng lucrurile de patru ori. Azi mi-am făcut bagajul;lucrurile de care am nevoie în caz că trebuite să fugim, dar aşa cum M. a notat corect „Unde vom merge?”
Toată Olanda este pedepsită de grevele muncitorilor. Legea marţială a fost declarată, şi toată lumea o să ia cu un cupon de unt în minus. Ce copii obraznici!
I-am spălat părul mamei în seara asta, lucru greu în zilele astea. Trebuie să folosim o substanţă lichidă foarte lipicioasă pentru că nu există şampon. Pe lângă asta, mamei îi este foarte greu să-şi pieptene părul pentru că pieptenele familiei mai are doar zece dinţi rămaşi.
A ta, Ana
Duminică, 2 mai 1943
Când mă gândesc la viaţa noastră aici, de obicei ajung la concluzia că trăim într-un paradis în comparaţie cu evreii care nu se ascund. Nimic schimbat, mai târziu,când totul va reveni la normal, probabil mă voi întreba cum noi, care întotdeauna am trăit in circumstanţe confortabile, ne-am putut „scufunda” aşa de jos. În privinţa manierelor, vreau să spun. De exemplu, aveam acelaşi linoleum de când ne-am mutat aici. După atâta folosinţa, nu este nici pe departe ceea ce ai numi fără pată. Fac tot ce pot să îl curăţ, dar de vreme ce cârpa de spălat vase a fost de asemenea cumpărată înainte să ne ascundem şi are mai multe găuri decât material, e o treaba în zadar. Familia van Daan a dormit toată iarna pe acelaşi aşternut de flanel, care nu poate fi spălat deoarece detergentul este la porţie şi în cantitate mică. Mai mult, este de aşa proasta calitate încât este practic inutil. Tata poarta pantaloni uzaţi , şi cravata lui arata semne de uzaură. Corsetul mamei a plesnit azi şi nu mai poate fi reparat, în timp ce Margot poarta un sutien cu doua numere mai mici, mama şi Margot au împărţit aceleaşi trei perechi de colanţi toata iarna, şi ai mei sunt aşa mici încât nici nu-mi acoperă burta. Toate acestea sunt lucruri care pot fi depăşite, dar uneori mă întreb: cum putem noi, al căror fiecare lucru, de la colanţii mei la peria de bărbierit a tatei, este aşa vechi şi folosit, spera să ne recăpătam statutul pe care l-am avut înainte de război?
Duminică, 2 mai1943
Atitudinea rezidenţilor Anexei faţă de război
Domnul van Daan. În opinia noastră, a tuturor, acest venerabil domn are o mare intuiţie în politică. Totuşi, el prevede că vom sta aici până la sfârşitul lui '43. Este foarte mult timp, şi totuşi este posibil să rezistăm până atunci. Dar cine ne poate asigura că acest război, care nu a cauzat nimic altceva decât durere şi suferinţă, se va sfârşi? Şi că nimic nu se va fi întâmplat cu noi şi cu persoanele care ne ajută cu mult înainte de final? Nimeni! De aceea fiecare zi e plină de tensiune. Aşteptarea şi speranţa produc tensiunea, la fel ca frica - de exemplu, când auzim un zgomot în casă sau în afara ei, când armele de descarcă sau când citim noile „proclamaţii” în ziar, pentru că ne e teamă că ajutoarele noastre ar putea să fie nevoite să de ascundă şi ele până la urmă. În zilele acestea toată lumea vorbeşte despre faptul că trebuie să se ascundă. Nu ştim câţi oameni chiar se ascund; desigur , numărul este relativ mic în comparaţie cu populaţia, dar mai târziu, cu siguranţă că vom fi uimiţi de câţi oameni buni din Olanda pot adăposti evrei şi creştini. cu sau fără bani, în casele lor. Există de asemenea şi un număr incredibil de oameni cu cărţi de identitate false.
Doamna van Daan. Când această frumoasă domnişoară ( după spusele ei) a auzit că este mai uşor în zilele astea să obţii ID-uri false , a propus imediat să ne facem fiecare câte una. Ca şi cum ar fi fost floare la ureche, ca şi cum tata şi domnul van Daan ar fi fost făcuţi din bani.
Doamna van Daan spune întotdeauna cele mai ridicole lucruri şi Putti al ei e adesea exasperat. Dar nu e un lucru surprinzător, fiindcă într-o zi Kerli anunţă „Când totul se va termina o să mă botezez”, iar a doua zi spune ”De când mă ştiu am vrut să mă duc la Ierusalim. Mă simt ca acasă printre alţi evrei.”
Pim e un mare optimist, dar are întotdeauna motivele lui.
Domnul Dussel e în ultimul timp stăpân pe tot şi oricine doreşte să se contrazică cu Majestatea Sa, ar face bine să se gândească de două ori la acest lucru. În casa lui Alfred Dussel vorba lui e lege, dar acest lucru nu merge deloc pentru Anne Frank.
Ce gândesc ceilalţi membri ai familiei din Anexă nu are importanţă. Când vine vorba de politică, aceştia patru sunt singurii care contează. De fapt, doar doi dintre ei contează, dar doamna van Daan şi Dussel se includ singuri, de asemenea.
Marţi, 18 mai 1943
Iubită Kit,
Am fost acum nu mult timp martoră la o luptă fioroasă dintre piloţi germani şi englezi. Din păcate, doi aviatori aliaţi au fost nevoiţi să sară din avioanele lor în flăcări. Lăptarul nostru, ce locuieşte în Halfweg, a văzut patru canadieni stând împreună pe o parte a drumului, iar unul dintre ei vorbea olandeza fluent. El l-a întrebat pe lăptar dacă avea un chibrit pentru ţigara lui şi apoi i-a spus că echipă era formată iniţial din şase oameni. Pilotul a murit în flăcări şi echipajul s-a ascuns pe undeva. Poliţia Germană de Securitate a venit să-i ridice pe oamenii ce au mai rămas, dintre care nici unul nu era rănit. După ce s-au paraşutat dintr-un avion în flăcări, cum mai pot avea o asemenea prezenţă de spirit?
Deşi este incontestabil o vreme fierbinte, trebuie să facem un foc în fiecare zi să ardem cojile de legume şi gunoiul. Nu putem arunca nimic în lada de gunoi pentru că lucrătorii din depozit s-ar putea să-l vadă. Un simplu act de nepăsare şi suntem terminaţi!
Toţi elevii de liceu sunt rugaţi să semneze o declaraţie oficială ca să arate că „sunt în bune relaţii cu germanii şi sunt de acord cu Noua Disciplină”. Optzeci la sută s-au decis să-şi asculte conştiinţa, dar pedeapsa va fi aspră. Orice elev ce refuză să semneze va fi trimis într-un lagăr de muncă forţată german. Ce se va întâmpla cu tineretul ţării noastre dacă toţi vor fi trimişi la muncă forţată în Germania?
Seara trecută armele făceau aşa de mult zgomot încât mama a închis geamurile; eu eram în patul lui Pim. Deodată, chiar deasupra noastră , am auzit-o pe doamna van D. sărind din pat ca şi cum ar fi fost muşcată de Mouschi. A urmat apoi o bufnitură zgomotoasă ce a sunat ca şi cum o bombă ar fi aterizat în patul meu. ”Luminile! Luminile!” am strigat.
Pim a aprins lampa. Mă aşteptam ca odaia să izbucnească în flăcări în orice moment. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am urcat cu toţii scările să vedem ce s-a întâmplat. Domnul şi doamna van D. văzuseră o strălucire roşie la geamul deschis, iar el a crezut că este un incendiu în apropiere pe când ea era sigură că reşedinţa noastră era în flăcări. Doamna van D. stătea deja pe lângă pat cu genunchii tremurând când s-a auzit explozia. Dussel a rămas sus să fumeze o ţigară, iar noi ne-am târât înapoi în paturile noastre. După mai puţin de cincisprezece minute schimbul de focuri a început din nou. Doamna van D. a sărit din pat şi s-a dus la parter în camera lui Dussel să găsească mângâierea pe care n-a putut-o găsi la soţul ei. Dussel a întâmpinat-o zicând : „Vino în patul meu, copilă!”
Noi am izbucnit în râsete şi mugetul armelor nu ne-a mai deranjat; toate temerile noastre au fost măturate.
A ta ,Ana
Dragă Kitty,
Poezia pe care tata mi-a compus-o este mult prea drăguţă să o ţin doar pentru mine.
De vreme ce Pim îşi scrie toate versurile în germană, Margot s-a oferit voluntară să o traducă în olandeză. Uită-te şi tu dacă Margot a făcut treabă bună. Începe cu rezumatul obişnuit al evenimentelor de peste an şi apoi continuă aşa:
Fiind cea mai mică din noi, totuşi destul de mare
Viaţa te pune la grea încercare,
Căci toţi ne unim să-ţi fim profesori, o, ce supărare.
“ Avem experienţă!” « Crede-ne pe cuvânt »
“ Am mai făcut acest lucru, ştii bine,
Ştim regulile, aceleaşi sunt”
Din timpuri străvechi aceleaşi sunt.
Neajunsurile personale nu sunt importante,
Dar ale celorlalţi sunt mult mai însemnate
A găsi greşelile e uşor când asta-i treaba ta,
Dar e greu pentru ai tăi părinţi, oricât ar încerca
Să te trateze cu echitate şi cu blândeţe.
A găsi defecte e un obicei ce dă dependenţă
Oameni care locuiţi cu bătrâni, tot ce se poate
E să le suportaţi cicăleala - o mare greutate !
Pastila poate fi amară , dar trebuie înghiţită
Căci liniştea tuturor s-o păstreze e menită.
Atâtea luni aici petrecute n-au fost în zadar.
De vreme ce timpul pierdut mintea ţi-o afectează
Citeşti, studiezi din zi până-n seară
Hotărâtă să alungi starea de plictiseală.
Dar cea mai dificilă întrebare, tare greu de suportat,
Este „Ce. Dumnezeule, mai am de îmbrăcat?”
Nu mai am colanţi, hainele mă strâng
Mă încălzesc cu tricoul, îmi vine să plâng!
Ca să mă încalţ, degetele mi le-am strâmbat.
O Doamne, cu ce chinuri m-ai încercat?!”
Margot a avut probleme să facă partea despre mâncare să rimeze, aşa că o scot. În afară de asta , nu crezi că e o poezie draguţă?
În rest, am fost foarte răsfăţată şi am primit numeroase cadouri, incluzând o carte mare despre subiectul meu preferat, mitologia greacă şi romană. Nici nu pot să mă plâng de lipsa bomboanelor; toţi au scormonit în ultimele lor rezerve. Ca mezina a Anexei, am primit mai mult decât meritam.
A ta, Ana
Marţi, 15 iunie1943
Iubita mea Kitty,
O infinitate de lucruri s-au petrecut, dar mă gândesc adesea că te plictisesc cu pălăvrăgeala mea monotonă şi că ai vrea mai degrabă să ai mai puţine scrisori. Aşa că îţi voi spune veştile pe scurt.
Domnul Voskluijl nu a mai fost operat de ulcer până la urmă. Odată ce doctorii l-au deschis pe masa de operaţie, au şi văzut că are cancer. Era într-o stare aşa de avansată încât o operaţie ar fi fost în zadar. Aşa că l-au cusut din nou, l-au ţinut în spital trei săptămâni, l-au hrănit bine şi l-au trimis înapoi acasă. Dar au făcut o greşeală de neiertat: i-au spus bietului om exact ceea ce-l aştepta. El nu mai poate să lucreze, aşa că doar stă acasă înconjurat de cei opt copii ai săi, prevestindu-şi apropierea morţii. Îmi este milă de el şi ciudă că nu pot ieşi afară; altfel l-aş vizita cât de des aş putea şi l-aş ajuta să-şi ia gândurile de la griji. Acum acest om bun nu mai poate să ne spună ce se întâmplă şi se zice în depozit, ceea ce este un dezastru pentru noi. Domnul Voskuijl era cea mai bună sursă de ajutor şi sprijin în privinţa măsurilor de precauţie. Ne este foarte tare dor de el.
Luna viitoare va fi rândul nostru să dăm radioul autorităţilor. Domnul Kleiman are un mic aparat de radio ascuns în casa lui şi o să ni-l dea pentru a înlocui frumosul nostru radio. Este păcat că a trebuit să-l dăm Philipsul nostru mare,dar când te ascunzi, nu-ţi permiţi să aduci autorităţile pe capul tău. Desigur, vom pune “micuţul“ radio sus. Ce mai contează un radio clandestin când deja avem evrei şi bani clandestini?
Peste tot în ţară oamenii încearcă să intre în posesia unui radio vechi pentru a-l putea da în schimbul „sprijinului lor moral”. Este adevărat: pe măsură ce zvonurile de afară devin din ce în ce mai oribile, radioul, cu vocea lui splendidă, ne ajută să nu ne pierdem curajul şi să ne tot spunem noua înşine, „Înveseleşte-te, menţine-ţi buna dispoziţie, lucrurile cu siguranţă că se vor îmbunătăţi!
A ta, Ana
Duminică , 11 iulie 1943
Dragă Kitty,
Revenind la subiectul creşterii copiilor(pentru a nu ştiu câta oară), lasă-mă să-ţi spun că îmi dau toată silinţa să fiu ajutătoare, prietenoasă şi cuminte şi că fac tot ce pot să păstrez ploaia de dispute la o uşoară burniţă. Nu e uşor să încerci să fi un copil model cu oamenii pe care nu-i poţi suferi, în special când nu crezi un lucru din ce spui. Dar văd că puţină ipocrizie mă poate duce mult mai departe decât vechea mea metodă de a spune exact ce gândesc (chiar dacă nimeni niciodată nu îmi cere opinia şi nimănui nu-i pasă cât de cât).
Desigur, îmi uit deseori poziţia şi îmi este imposibil să-mi reţin furia când ei sunt nedrepţi, aşa că îşi petrec o-ntreagă lună spunându-mi că sunt cea mai impertinentă fată din lume. Nu crezi că sunt demnă de milă uneori? Este un lucru bun că nu sunt genul morocănos, pentru că atunci aş fi putut să devin acră şi irascibilă. Pot vedea, în general, partea comică a dojenirilor lor, dar este mai uşor când altcineva este bătut la cap.
Apoi, m-am decis (după o lungă gândire) să renunţ la stenografie. În primul rând, pentru ca să am mai mult timp pentru celelalte materii şi, în al doilea rând, din cauza ochilor. Asta–i o poveste tristă. Am devenit foarte mioapă şi ar fi trebuit să port ochelari de mult.(Ugh, sigur voi arăta ca o bleagă). Dar după cum ştii, oamenii din ascunzătoare nu pot…[să-şi facă ochelari]
Ieri toată lumea de aici vorbea numai de ochii lui Anei, pentru că mama a sugerat să merg să văd un oftalmolog cu Doamna Kleiman. Numai auzind acest lucru mi s-au înmuiat genunchii fiindcă e treabă serioasă. Să merg afară! Gândeşte-te numai, să mergi în josul străzii! Nici nu pot să-mi imaginez. La început mi-a fost groază dar apoi m-am bucurat. Însă nu este chiar aşa de simplu: diverse persoane autorizate să aprobe acest pas nu au putut ajunge la o concluzie rapidă. Au trebuit mai întâi să cântărească cu grijă toate dificultăţile şi riscurile, deşi Miep era gata să pornească imediat cu mine în remorcă. Între timp, eu mi-am luat haina gri din dulap, dar era aşa de mică, încât părea că ar fi aparţinut surorii mele mai mici. Am lungit tivul , dar tot nu am reuşit să-mi închei nasturii. Sunt foarte curioasă să văd ce decid ,deşi nu cred că vor ajunge vreodată la vreun plan , deoarece britanicii au ajuns în Sicilia şi tata este pregătit pentru un „ final rapid”.
Bep ne-a dat mie şi lui Margot să facem multă muncă de birou. Acest lucru ne face pe amândouă să ne simţim importante şi o ajută şi pe ea. Oricine poate să îndosarieze scrisori şi să facă înregistrări în cartea de vânzări , dar noi o facem cu o precizie remarcabilă.
Miep are atâta de cărat că seamănă cu un catâr cu desagi. Ea pleacă mai departe aproape în fiecare zi să cerşească legume şi după aceea pedalează înapoi cu produsele achiziţionate în plase mari de cumpărături. Tot ea este cea care aduce cinci cărţi de la bibliotecă în fiecare sâmbătă. Aşteptăm cu nerăbdare sâmbetele pentru că asta înseamnă cărţi noi. Zici că suntem un grup de copii mici cu un cadou. Oamenii obişnuiţi nu au habar de ce poate însemna o carte pentru cineva ce este închis.
Singurele noastre mijloace de divertisment sunr cititul, învăţatul şi să ascultăm la radio.
A ta, Ana
Marţi, 13 iulie 1943
Aşa că părea o cerere rezonabilă şi l-am întrebat foarte politicoasă pe Dussel. Care crezi că a fost replica domnului învăţat? „Nu.” Pur şi simplu „Nu!”
Am fost enervată şi nu aveam de gând să fiu refuzată în felul ăsta. I-am cerut să-mi explice refuzul dar asta nu a dus nicăieri. Esenţa răspunsului lui a fost: „Trebuie să învăţ şi eu, ştii, şi dacă nu pot s-o fac după-amiaza nu o să reuşesc să mă armonizez cu noul program. Pe lângă asta, nu-ţi iei munca în serios. Mitologie—ce fel de munca e asta? Nici cititul şi tricotatul nu contează. Folosesc masa aceea şi nu am de gând să renunţ la ea.”
I-am răspuns: „Domnule. Dussel, îmi iau munca în serios. Nu pot să învăţ în camera de alături după-amiezile şi aş aprecia dacă mi-ai reconsidera cererea.”
Spunând aceste cuvinte, Ana cea jignită s-a întors şi s-a prefăcut că doctorul nu era acolo. Fierbeam de furie şi simţeam ca Dussel fusese incredibil de nepoliticos ( ceea ce cu siguranţă fusese) şi că eu fusesem foarte politicoasă.
În seara aceea, când am reuşit să-l reţin pe Pim, i-am spus ce s-a întâmplat şi am discutat care va fi pasul următor, pentru că nu aveam nicio intenţie să cedez şi am preferat să mă confrunt cu problema singură. Pim mi-a dat o idee dură cum să mă apropii de Dussel, dar m-a prevenit să aştept până a doua zi, de vreme ce eram aşa demoralizată. Am ignorat ultimul sfat şi l-am aşteptat pe Dussel până când s-a terminat de spălat vasele. Pim stătea în camera de alături şi asta avea un efect calmant.
Am început: „Domnule Dussel, credeţi că o altă discuţie despre aceasta problemă este inutilă, dar vă rog să vă mai gândiţi.”
Dussel mi-a zâmbit cu şarm şi mi-a spus: „Sunt întotdeauna pregătit să discut problema, chiar dacă totul s-a aranjat deja.”
Am continuat să vorbesc, în ciuda repetatelor întreruperi ale lui Dussel. „Când ai venit pentru prima oara aici”,am spus „ am fost de acord cu toţii ca noi doi să împărţim camera. Dacă ar fi să o împărţim cinstit, tu ai avea toata dimineaţa şi eu toata după-amiaza! Nu cer aşa de mult, dar mie mi se pare rezonabil două după-amiezi pe săptămână.”
Dussel a sărit din scaun ca şi când ar fi stat pe un ac. „ Nu ai voie să vorbeşti despre drepturile tale asupra camerei. Unde ar trebui să mă duc? Poate ar trebui să-l rog pe domnul van Daan să-mi construiască o cămăruţă în pod. Nu eşti singura care nu găseşte un loc liniştit să lucreze. Întotdeauna cauţi cearta. Dacă sora ta Margot, care are mai mult drept la spaţiu de lucru decât tine, ar fi venit la mine cu această cerere, nici nu m-aş fi gândit să o refuz, dar pe tine…”
Şi încă o dată a pomenit de treaba cu mitologia şi cu tricotatul, si încă o dată Ana a fost jignită.
Traducere de Iancu Andreea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu