Pagini de jurnal(14)

When shots rino out in the dark of night

The door creaks open into sight

Come a hanky, a pillow, a figure in white…

Când împuşcături răsună în noaptea întunecată

Uşa scârţâind se cască dintr-o dată

Şi intră o fantasmă, o făptură în alb înveşmântată..

Când ajung în patul cel mare, tot ce e mai rău trece, mai puţin atunci când zgomotul devine asurzitor.

Şase patruzeci şi cinci. Trrring...ceasul deşteptător, care sună ascuţit la orice oră din zi sau din noapte, indiferent dacă vrei sau nu. Scârţ...trosc...Doamna van D. îl opreşte. Scârţ...Doamna van D. se scoală, dă drumul la apă şi fuge la baie.

Şapte şi un sfert. Uşa scârţâie din nou. Dussel se poate duce la baie. Singură, în sfârşit pot să îndepărtez camuflajul...şi o nouă zi începe în anexă.

A ta, Ana

Joi, 5 august 1943

Iubită Kitty,

Hai să vorbim azi despre pauza de masă.

Este douăsprezece jumătate. Toată gaşca răsuflă uşurată: Domnul van Maaren, omul cu un trecut dubios şi Domnul de Kok au plecat acasă pentru prânz.

La etaj poţi să auzi zgomotul aspiratorului pe minunatul şi singurul covor al Doamnei van D. . Margot ia câteva cărţi la subraţ şi se îndreaptă spre ora pentru „ elevi care învaţă mai greu” aşa cum pare a fi Dussel. Pim se duce şi stă în colţ cu tovarăşul său nelipsit, Dickens, în speranţa că va găsi o bucăţică de linişte şi pace. Mama se grăbeşte la etaj ca să o ajute pe mica soţie ocupată, iar eu mă curăţ atât pe mine, cât şi baia în acelşi timp.

Unu fără un sfert. Unu câte unu se întorc: primul este Domnul Gies, apoi Domnul Kleiman sau Domnul Kugler, urmat de Bep şi uneori chiar şi de Miep.

Unu. Adunaţi în jurul radioului, cu toţii ascultă fascinaţi postul BBC. Acesta este singurul moment în care membrii familiei din anexă nu se întrerup unul pe altul, deoarece nici Domnul van Daan nu se poate contrazice cu vorbitorul.

Unu şi un sfert. Împărţirea hranei. Toată lumea de la parter primeşte o ceaşcă de supă şi desert dacă se întâmplă să fie. Un Domn Gies mulţumit stă pe divan sau la birou aplecat peste ziarul său, de obicei cu ceaşca şi pisica lângă el. Dacă unu din cele trei lucruri lipseşte, nu ezită să îşi facă auzit protestul. Domnul Kleiman este o sursă excelentă care ne povesteşte ultimile întâmplări din oraş. Domnul Kugler se grăbeşte să urce scările, bate o dată scurt, dar puternic la uşă şi vine ori frângându-şi mâinile, ori frecându-le cu încântare, în funcţie de starea sa, dacă e tăcut şi într-o dispoziţie proastă sau vorbăreţ şi într-o dispoziţie bună.

Două fără un sfert. Se ridică cu toţii de la masă şi se duc la treburile lor. Margot şi mama spală vasele, Domnul şi Doamna van D. se îndreaptă spre divan, Peter spre pod, tata spre divan lui, Dussel la fel şi Anne îşi face temele.

Urmează cea mai liniştită oră din zi: când dorm cu toţii, nu se aude niciun zgomot. Uitându-te la faţa lui, vei realiza că Dussel visează mâncare. Dar nu mă uit la el mult timp, pentru că timpul se scurge şi înainte să îţi dai seama, o să fie patru după-amiază şi meticulosul domn Dussel va sta cu ceasul în mână pentru că am întârziat un minut şi nu am curăţat masa.

A ta, Ana

Sâmbătă, 7 august 1943

Draga mea Kitty,

Acum câteva săptămâni am început să scriu o poveste, pe care am inventat-o de la început la sfârşit şi mi-a plăcut aşa de mult că rezultatele scrierii mele se îmbunătăţesc.

A ta, Ana

Luni, 9 august 1943

Iubită Kitty,

Vom continua prezentarea unei zile obişnuite în anexă. Deoarece am descris deja prânzul, e timpul să îţi vorbesc despre cină.

Domnul van Daan este primul servit şi îşi ia o porţie zdravănă din orice îi place. De obicei se alătură conversaţiei, nu dă greş niciodată în a-şi exprima opinia. Când spune ceva, aşa rămâne. Dacă cineva îndrăzneşte să sugereze contrariul, Domnul van D. îl poate contrazice pe cinste. Ah, poate să scoată zgomote ca o pisică furioasă...dar aş prefera să nu o facă. De îndată ce ai vazut aşa ceva o să îşi doreşti să nu mai vezi a doua oară. Opinia lui e cea mai bună, ştie aproape totul despre orice. Crede-mă, omul acesta are un cap bun pe umeri, dar e îngâmfat ca nimeni altul.

Doamna. De fapt, cel mai bine ar fi să nu zic nimic. În unele zile, înainte de o dispoziţie proastă, expresia ei e greu de înţeles. Dacă analizezi discuţiile, realizezi că ea nu este subiectul, ci partea vinovată! Un aspect pe care toată lumea preferă să îl ignore. Chiar şi aşa o poţi numi provocatoare. A provoca scandal, asta numeşte distracţie doamna van Daan. Să provoace scandal între doamna Frank şi Ana. Margot şi doamna Frank nu sunt chiar uşor de provocat.

Dar să ne întoarcem la masă. Doamna van D. crede că nu primeşte destul întotdeauna, dar nu e deloc aşa. Cei mai buni cartofi, cea mai gustoasă îmbucătură, cea mai fragedă bucăţică de orice ar fi, acesta este motto-ul doamnei. Ceilalţi pot avea şi ei, atât timp cât eu primesc ce-i cel mai bun. (Exact de ce anume o acuză pe Ana Frank că face.) A doua ei lozincă este: continuă să vorbeşti. Atât timp cât cineva ascultă, se pare că nu îşi pune problema dacă cei care ascultă sunt interesaţi. Probabil crede că orice spune doamna van Daan toată lumea e interesată.

Zâmbeşte cochet, prefă-te că ştii totul, dă tuturor câte un sfat şi poartă-te cu ei ca o mamă – sigur faci o impresie bună. Dar dacă te uiţi mai atent, impresia bună dispare. Unu, e muncitoare; doi, veselă; trei, cochetă – şi uneori o persoană draguţă. Aşa este Petronella van Daan.

A treia cină. Spune foarte puţine. Tânărul domn van Daan este tăcut de obicei şi de-abia îşi face simţită prezenţa. În ceea ce priveşte apetitul lui, este ca un vas care nu se umple. Chiar şi după cea mai consistentă masă, se poate uita calm în ochii tăi şi să pretindă că ar fi putut mânca de două ori mai mult.

Numărul patru – Margot. Mănâncă ca o pasăre şi nu-i place deloc să vorbească. Mănâncă numai legume şi fructe. „Răsfăţată” în opinia soţilor van Daan. „Prea puţin exerciţiu şi aer curat,” în opinia noastră.

Pe lângă ea – mama. Are un apetit zdravăn, participă la discuţii. Nimeni nu are impresia, aşa cum au despre doamna van Daan, că este soţie şi gospodină. Care este diferenţa între cele două? Păi, doamna van D. se ocupă de gătit, iar mama spală vasele şi lustruieşte mobila.

Numărul şase şi şapte. Nu o să spun multe despre mine şi tata. El este cea mai modestă persoană de la masă. Mereu se uită să vadă dacă ceilalţi au fost deja serviţi. Pentru el nu are nevoie de nimic; ce este mai bun este pentru copii. E bunătatea personificată. Aşezat lângă el este pachetul de nervi al anexei.

Dussel. Ajută-te pe tine, ţine ochii pe mâncare, mănâncă nu vorbi. Şi dacă ai ceva de spus, atunci pentru numele lui Dumnezeu vorbeşte despre mâncare. Asta nu porneşte gâlceavă, doar bravadă. Consumă porţii imense şi „nu” nu face parte din vocabularul său, indiferent dacă mâncarea e bună sau proastă.

Pantaloni care îi vin până la piept, o geacă roşie, papuci negrii din piele de lac, ochelari cu rama de baga – aşa arată când lucrează la masa cea mică, mereu învaţând şi niciodată progresând. Se întrerupe numai pentru somnul de după-amiază, mâncare şi – locul lui preferat – baia. De trei, patru sau cinci ori pe zi se întâmplă să fie câte cineva care aşteaptă în faţa uşii, ţopăind nerăbdător de pe un picior pe altul, încercând să se ţină şi de-abia reuşind. Îi pasă lui Dussel? Nici un pic. De la şapte şi un sfert la şapte jumătate, de la şase şi un sfert la şase jumătate, de la unsprezece şi un sfert la douăsprezece. Îţi poţi regla ceasul după el: acestea sunt orele pentru „sesiunile regulate”. Nu deviază niciodată şi nici nu se lasă convins de vocile de pe partea cealaltă a uşii care îl imploră să deschidă uşa înainte să aibă loc un dezastru.

Numărul nouă nu face parte din familia din anexă, chiar dacă împarte casa noastră şi masa. Bep are un apetit sănătos. Îşi curăţă farfuria şi nu este mofturoasă. Bep e uşor de mulţumit şi asta ne mulţumeşte pe noi. Poate fi caracterizată precum urmează: veselă, agreabilă, amabilă şi iubitoare.

Marţi, 10 august 1943

Iubita mea Kitty,

O nouă idee: în timpul meselor vorbesc mai mult cu mine decât cu ceilalţi, obţinând două avantaje. Primul, ceilalţi sunt veseli că nu trebuie să asculte pălăvrăgeala mea constantă şi al doilea avantaj, nu mă mai enervez din cauza părerilor lor. Nu cred că opiniile mele sunt stupide, dar alţi oameni cred, aşa că e mai bine să le păstrez pentru mine. Aplic aceeaşi tactică când trebuie să mănânc ceva ce nu-mi place. Pun farfuria în faţa mea, îmi închipui că e delicioasă, evit să mă uit la ea cât de mult pot şi se termină înainte să apuc să realizez ce este. Când mă trezesc dimineaţa, un alt moment foarte neconvenabil, mă ridic din pat, spunându-mi „O să te strecori înapoi sub aşternut în curând,” merg la geam, trag draperiile, adulmec prin crăpătură până când simt un pic de aer rece şi sunt trează. Cobor din pat cât de repede pot ca să nu fiu tentată să mă culc la loc. Ştii cum numeşte mama lucrul acesta? Arta de a trăi. Nu ţi se pare o expresie amuzantă?

Cu toţii am fost un pic confuzi în ultima săptămână deaoarece dragele şi iubitele noastre clopote Westertoren au fost date jos pentru a fi topite pentru război, aşa că nu avem nici o idee despre ora exactă, fie noapte sau zi. Încă am speranţa că vor găsi un înlocuitor, făcut din tinichea sau aramă sau ceva asemănător, pentru a aminti cartierului despre ceas.

Oriunde mă duc, la etaj sau jos, toţi aruncă priviri de admiraţie picioarelor mele, care sunt înfrumuseţate de o pereche excepţional de frumoasă (pentru timpuri ca acestea!) de pantofi. Miep a reuşit să îi cumpere doar cu 27,50 guldeni. Sunt de culoarea vinului roşu din velur şi piele cu tocuri de mărime medie. Mă simt de parcă aş fi pe picioroange şi arăt mai înaltă decât sunt deja.

Ieri a fost ziua mea cu ghinion. M-am înţepat în degetul mare de la mâna dreaptă cu vârful bont al unui ac mare. Ca urmare, Margot a trebuit să cureţe cartofi în locul meu (binele este acompaniat de rău) şi să scriu a fost incomod. Apoi m-am lovit de uşa bufetului aşa de tare că aproape m-a dat jos, şi am fost certată pentru că am făcut zarvă. Nu m-au lăsat să-mi pun o compresă cu apă pe frunte, aşa că mă plimb de colo colo cu un cucui imens deasupra ochiului meu drept. Colac peste pupăză, degetul mic de la piciorul drept mi se blocase în aspirator. A sângerat şi a durut, dar celelalte răni deja îmi provocau atât de multă durere încât am lăsat-o pe aceasta să treacă pe nesimţite, ceea ce a fost stupid din partea mea, pentru că acum am de-a face cu un deget infectat. Datorită alifiei, a tifonului şi a leucoplastului, nu mă mai pot încălţa cu noii mei pantofi divini.

Dussel ne-a pus în pericol pentru a nu ştiu câta oară. De fapt a pus-o pe Miep să îi aducă o carte, o pledoarie anti-Mussolini, care a fost interzisă. Pe drumul ei spre noi, a fost trântită de o motocicletă SS. S-a pierdut cu firea şi a strgat „Brutelor!” şi şi-a continuat drumul. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost dusă la sediu.

A ta, Ana

O Sarcină Zilnică în Mica Noastră Comunitate: Curăţarea Cartofilor!

O persoană merge să aducă câteva ziare; alta, cuţitele (păstând pe cel mai bun pentru sine, desigur); a treia, cartofii; şi a patra, apa.

Domnul Dussel începe. E posibil să nu-i cureţe întotdeauna foarte bine, dar curăţă fără a se opri aruncând privirea în stânga şi în dreapta pentru a vedea dacă toată lumea face la fel ca el. Nu, nu face!

- Uite, Ana, ţin cuţitul de decojit în felul acesta şi mă duc de la cap la coadă! Nein, nu aşa...aşa!

- Cred că în modul meu e mai uşor, domnule Dussel. Spun eu într-o doară,

- Dar aşa este cel mai bine, Ana. Poţi să mă crezi. Desigur, nu contează, faci aşa cum vrei.

Continuăm cu decojitul. Mă uit la Dussel cu colţul ochiului. Pierdut printre gânduri, îţi scutură capul (spre mine, fără îndoială), dar nu spune nimic.

Continui să curăţ. Apoi mă uit la tata, în partea de vis a vis. Pentru tata, curăţatul cartofilor nu este o sarcină, ci muncă exactă. Când citeşte, are un rid adânc în ceafă. Dar când prepară cartofi, fasole sau legume, pare să fie cu totul absorbit de treaba sa. Îşi pune expresia de curăţat cartofi şi când e setat în acel anumit mod, ar fi imposibil pentru el să obţină altceva în afară de un cartof perfect curăţat.

Continui să lucrez. Îmi ridic privirea pentru o secundă, dar îmi ajunge doar atât. Doamna van D. încearcă să îi atragă atenţia lui Dussel. Începe prin a se uita în direcţia lui, dar Dussel se face că nu observă. Îi face cu ochiul, dar Dussel continuă să cureţe. Râde, dar Dussel tot nu ridică privirea. Apoi mama râde şi ea, dar Dussel nu le bagă în seamă. Nereuşind să obţină ce şi-a propus, doamna van D. este obligată să schimbe tactica. Urmează o pauză scurtă. Apoi spune:

- Putti, de ce nu îţi pui un şorţ? Altfel va trebui să îmi petrec toată ziua de mâine încercând să scot petele de pe costumul tău!

- Nu îl murdăresc.

Încă o pauză scurtă.

- Putti, de ce nu stai jos?

- Sunt bine aşa. Îmi place să stau în picioare!

Tăcere.

- Putti, ai grijă, du spritzt schron*! (*stropeşti!)

- Ştiu, mămico, dar sunt atent.

Doamna van D. caută un nou subiect.

- Spune-mi, Putti, de ce englezii nu fac nici un raid de bombardament azi?

- Pentru că vremea este urâtă, Kerli!

- Dar ieri a fost aşa de frumoasă vremea şi nu au zburat nici atunci.

- Să trecem peste subiectul acesta.

- De ce? Nu poate cineva să vorbească despre asta sau să-şi exprime o părere?

- Păi, de ce nu?

- Oh, taci, mammichen*!(*mămico)

- Domnul Frank întotdeauna îi răspunde soţiei sale.

Domnul van D încearcă să se controleze. Această remarcă întotdeauna îl enerva, dar doamna van D. nu este genul care să renunţe:

- Oh, nu o să fie niciodată o invazie!

Domnul van D. se face alb la faţă, iar când ea observă, doamna van D. roşeşte, dar nu poate fi oprită:

- Englezii nu fac nimic!

Bomba explodează.

- Acum taci din gură, Donnerwetter noch mal*! (*pentru numele lui Dumnezeu)

Mama de-abia se abţine să nu râdă, iar eu mă uit drept înainte.

Scene ca aceasta se reptetă aproape în fiecare zi, mai puţin atunci când au avut o ceartă serioasă. În acest caz, nici domnul van D. nici doamna van D. nu scot un cuvânt.

E timpul ca eu să mă duc să mai iau cartofi. Urc până în pod, unde Peter este ocupat să adune purici de la pisică. Ridică privirea, pisica observă şi fâşşş...a dispărut. Afară pe geam în mocirla ploii. Peter înjură; eu râd şi mă strecor din cameră.

Libertate în Anexă

Cinci jumătate. Sosirea lui Bep marchează începutul libertăţii noastre din timpul nopţii. Lucrurile se pun pe roate imediat. Mă duc la etaj cu Bep, care de obicei mănâncă desert înaintea noastră. În momentrul în care se aşează. Doamna van D. începe să-şi declare dorinţele. Lista ei începe de obicei cu „Oh, apropo, Bep, ce mi-ar plăcea...” Bep îmi face cu ochiul. Doamna van D. nu ratează nici o ocazie pentru a-şi face dorinţele cunoscute oricui vine la etaj. Trebuie să fie unul dintre motivele pentru care nimănui nu-i place să se ducă acolo.

Şase fără un sfert. Bep pleacă. Cobor două etaje pentru a mă uita împrejur: mai întâi în bucătărie, apoi în biroul privat şi apoi în lada de cărbuni pentru a deschide uşa de pisici pentru Mouschi.

După un tur lung în inspecţie, sfârşesc în biroul domnului Kugler. Domnul van Daan cercetează amănunţit fiecare sertar pentru poşta de azi. Peter îl ia pe Boche şi cheia de la magazie; Pim smuceşte la etaj maşinile de scris; Margot caută un loc liniştit în care să-şi desfăşoare munca de birou; doamna van D. pune un ibric de apă pe sobă; mama coboară scările cu o cratiţă cu cartofi; cu toţii ne ştim treburile.

Curând Peter se întoarce de la magazie. Prima întrebare care i-o pun este dacă şi-a adus aminte de pâine. Nu, nu şi-a adus aminte. Se ghemuieşte în faţa uşii de la biroul central pentru a se face cât mai mic posibil şi se târăşte în patru labe spre cabinetul din fier, scoate pâinea şi începe să se depărteze. În orice caz, asta e ceea ce intenţiona să facă, dar înainte să îşi dea seama ce s-a întâmplat, Mouschi a sărit peste el şi s-a dus să se aşeze sub birou.

Peter se uită în jurul său. Aha, acolo e pisica! Se târăşte înapoi în birou şi apucă pisica de coadă. Mouschi şuieră, Peter suspină. Ce a realizat? Mouschi stă acum la fereastră lingându-se, foarte mulţumit că a scăpat de strânsoarea lui Peter. Peter nu are de ales decât să o ispitească cu o bucată de pâine. Mouschi a muşcat momeala, îl urmează afară şi uşa se închide.

Privesc întreaga scenă prin crăpătura uşii.

Domnul van Daan este supărat şi trânteşte uşa. Margot şi eu schimbăm priviri şi ne gândim la acelaşi lucru: probabil că s-a antrenat într-o suprare cumplită din nou din cauza unei boacăne din partea domnului Kugler şi a uitat cu totul despre Compania Keg de alături.

Următorul pas se aude în hol. Dussel intră, se îndreaptă spre fereastră cu un aer de decenţă, adulmecă... tuşeşte, strănută şi îşi drege gâtul. I s-a terminat norocul – era piper. Continuă către biroul central. Draperiile sunt trase, ceea ce înseamnă că nu poate ajunge la hârtia sa de scris. Dispare cu o ameninţare.

Margot şi eu schimbăm din nou priviri. „O pagină în minus mâine pentru iubita lui,” o aud spunând. Dau din cap în semn de aprobare.

Un pas de elefant se aude pe scări. Este Dussel, care caută confort în locul lui preferat.

Continuăm munca. Cioc, cioc, cioc... trei lovituri uşoare înseamnă că e vremea cinei!

Traducere de Alexandra Marton.