Pagini de jurnal(19)

Luni 24 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

Mi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat (de fapt ‚întâmplat’ nu este cuvântul potrivit). Inainte să vin aici, de fiecare dată când cineva vorbea acasă sau la şcoală despre sex, erau ori ascunşi ori dezgustatori. Orice cuvinte care aveau de-a face cu sexul erau şoptite şi copiii care nu aveau cunoştinţe le luau în derâdere. Asta m-a surprins şi mi s-a părut ciudat şi de multe ori mă întrebam de ce oamenii sunt atât de misterioşi sau scârbiţi când vorbesc despre acest subiect. Dar deoarece nu puteam schimba lucrurile, am vorbit cât de puţin posibil sau am cerut informaţii prietenelor. După ce am aflat destul de multe, Mama mi-a spus odată: ‚Ana, lasă-mă să-ţi dau un sfat. Să nu discuţi niciodată asta cu băieţii, iar dacă ei aduc subiectul in discuţie, nu le răspunde.’ Încă îmi amintesc ce i-am răspuns: „Nu. Normal că nu! Imaginează-ţi!”. Şi nu s-a mai spus nimic. Când am ajuns prima oară în ascunzătoare, Tata adeseori îmi vorbea despre lucruri pe care mai degrabă le auzisem de la mama, iar restul le-am învăţat din cărţi sau le-am cules din conversaţii. Peter van Daan nu era niciodată atât de scârbos când vorbea despre acest subiect ca băieţii de la şcoală. Sau poate o dată sau de două ori la început, deşi nu încerca niciodată să mă tragă de limbă. Doamna van Daan mi-a spus odată că ea nu ar discuta niciodată aceste probleme cu Peter şi, din câte ştia ea, nici cu soţul ei. Aparent, ea nu a ştiut niciodată cât de multe ştia Peter sau de unde avea aceste informaţii. Ieri, pe când eu cu Peter şi cu Margot curăţam cartofi, conversaţia a deviat cumva către Boche. „Încă nu suntem siguri dacă Boche este băiat sau fată, nu-i aşa?” , am întrebat. ‚Ba da, suntem.’, a răspuns el. ‚Boche este un cotoi.’ Am început să râd. ‚Ce cotoi, dacă este şi însărcinat.” Peter şi Margot începură şi ei să râdă. Vezi tu, cu o lună sau două în urmă, Peter ne-a spus că Boche sigur avea pisoi, pentru că burta ei se umfla cu rapiditate. Oricum, burta umflată a lui Boche s-a datorat unui mănunchi de oase furate. Nu creşteau nici pe departe pisoi, mai ales pentru a fi născuţi. Peter s-a simtit obligat să se apere împotriva acuzaţiilor mele. „Vino cu mine. Poţi să vezi cu ochii tăi. Intr-o zi îmi pierdeam vremea cu pisica şi am putut vedea că era un ‚el’ cu siguranţă.” Nereuşind să îmi înfrâng curiozitatea, am mers cu el la depozit. Boche oricum nu primea vizitatori la acea oră şi nu mai era înăuntru. Am aşteptat o vreme, dar când s-a făcut frig ne-am întors sus. Mai târziu în acea după-amiază, l-am auzit pe Peter coborând pentru a doua oară. Mi-am făcut curaj ca să merg singură prin casa tăcută şi am ajuns la depozit. Boche era pe masa de ambalat, jucându-se cu Peter, care era gata să îl pună pe cântar şi să îl cântărească. „Bună! Vrei să te uiţi?” Fără nicio pregătire, ridică cotoiul, îl intoarse pe spate, ţinând cu îndemânare capul şi labele lui şi începu lecţia. „Acesta este organul sexual masculin, acestea sunt câteva fire de păr rătăcite şi aceste este fundul.”

Cotoiul s-a rostogolit şi s-a aşezat pe lăbuţele lui albe. Dacă un alt băiat ar fi evidenţiat „organul sexual masculin”, nu i-aş mai fi aruncat nicio privire. Dar Peter mi-a vorbit pe un ton normal despre ceea ce este un subiect foarte ciudat. Nici că ar fi avut motive. In momentul în care a terminat, m-am simţit atâ de uşurată că am început şi eu să mă comport normal. Ne-am jucat cu Boche, ne-am distrat am vorbit puţin şi în final am mers la plimbare.

„Ai fost şi tu acolo cand Mouschi a fost operat?”

„Da, normal. Nu durează mult. I-au dat cotoiului un anestezic, desigur.”

„Şi au scos ceva afară?”

„Nu, medicul i-a tăiat tubul. Nu ai ce să vezi din exterior.”

Mi-am luat inima în dinţi pentru a-l întreba pe Peter ceva ce nu mi se părea atât de „normal”.

„Peter, cuvântul din germană ‚Geschleschtsteil’ înseamnă „organ sexual”, nu-i aşa? Dar cel masculin şi feminin au nume diferite.’

„Ştiu asta. Cel feminin este vaginul, din câte ştiu, dar nu ştiu cum se numeşte şi cel masculin.”

„Ei bine, am zis, de unde ar trebui să ştim noi toate cuvintele astea? In majoritatea timpului te întâlneşti cu ele din întâmplare.”

„De ce să aşteptăm? O să îi întreb pe părinţii mei. Ei ştiu mai multe decât mine şi au mai multă experienţă.”

Eram deja pe scări şi aşa că nu am mai zis nimic. Da, chiar s-a întâmplat. Nu vorbisem niciodată cu o fată despre asta pe un ton atât de normal. Sunt de asemenea sigură că nu asta voia să spună Mama când m-a avertizat despre băieţi.

Cu toate astea, nu am fost în largul meu în ziua aceea. Când mi-am amintit cele vorbite în ziua aceea, mi s-a părut ceva ciudat, dar măcar am învăţat un lucru: sunt oameni tineri, chiar de sex opus, care pot discuta aceste lucruri îtr-un mod natural, fără să bufnească în râs.

Oare Peter chiar îşi va întreba părinţii? Este el ceea ce părea a fi ieri?

Dar de unde să ştiu?!?!?

A ta, Ana

Vineri, 28 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

În ultimele săptămâni, am descoperit o pasiune pentru arborii genealogici şi tabelele genealogice ale familiilor regale. Am ajuns la concluzia că o dată ce ai început să cauţi trebuie să sapi din ce în mai adânc în trecut, fapt ce te conduce la şi mai multe descoperiri interesante. Deşi sunt foarte silitoare când e vorba de teme şi pot să urmăresc destul de des emisiunile de la radio BBC, încă îmi mai petrec multe duminici sortând şi privind colecţia vedetelor de cinema, care a ajuns la o mărime impresionantă. Domnul Kugler mă face fericită în fiecare duminică, aducându-mi o copie a revistei Cinema şi Teatru. Cei mai materialişti membrii ai familiei noastre adesea numesc o pierdere de bani aceasta mică plăcere, totuşi au fost surprinşi să vadă cu câtă meticulozitate pot înşirui actorii din orice film dat, chiar şi după un an. Bep, care se duce deseori la film cu iubitul ei în ziua liberă, îmi spune duminica numele spectacolului pe care se duc să îl vadă, iar eu încerc să recit numele actorilor şi actriţelor din rolurile principale şi cronicile. Mama a remarcat de curând că nu ar trebui să revăd filmele pentru că ştiu toate intrigile, numele vedetelor şi cronicile scrise pe de rost. De fiecare dată când vin fluturând cu o coafură nouă, pot să citesc dezaprobarea pe feţele lor şi pot fi sigură că cineva mă va întreba ce vedete de cinema încerc să imit. Replica mea că este propria mea invenţie este primită cu scepticism. Cât despre coafură, aceasta nu rezistă mai mult de o jumatate de oră. În acest timp sunt atât de plictisită şi obosită de remarcile lor, încât alerg la baie şi îmi rearanjez coafura la claia ei de bucle.

A ta, Ana

Vineri, 28 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

In acestă dimineaţă mă întrebam dacă te-ai simţit vreodată ca o vacă, obligată să îmi rumegi veştile mele răsuflate iar şi iar, până când eşti atât de sătulă de mâncarea pe care o înghiţi şi să îţi doreşti în secret ca Ana să descopere ceva nou. Imi pare rău, ştiu că ţi se pare plictisitor şi nesărat, dar imaginează-ţi cât de sătulă şi obosită sunt să aud mereu aceleaşi chestii vechi. Dacă discuţia din timpul mesei nu este despre politică sau mâncare sănătoasă, atunci Mama sau doamna van Daan deapană poveşti despre copilăria lor, poveşti pe care le-am auzit de mii de ori înainte sau Dussel povesteşte iar şi iar despre frumoasele curse de cai, despre imensa garderobă a lui Charlote, şalupe cu spărturi, băieţi care ştiu să înoate la vârsta de 4 ani, muşchi dureroşi şi pacienţi speriaţi. Şi totul se termină astfel: când unul din cei opt deschidea gura, ceilalţi şapte puteau termina povestea pentru el şi totul se rezuma astfel. Ştiam poanta fiecarei glume înainte de a fi spusă, astfel încât oricine o spune este lăsat să râda de unul singur. Diverşii lăptari, măcelari şi băcani ai precedentelor doua soţii au fost atât de des ridicaţi în slăvi sau îngropaţi, încât în imaginaţia noastră au trăit la fel de mult ca Matusalem. Nu există nicio şansă ca ceva nou sau inovator să fie adus în discuţie în Anexă.

Totuşi, toate acestea ar fi putut fi mai suportabile doar dacă adulţii nu ar mai fi avut obişnuinţa să repete poveşti pe care le-am mai auzit deja de la domnul Kleiman, Jan sau Miep, împodobindu-le cu câteva detalii de la ei, aşa că trebuia, din când în când, să mă ciupesc de mână pe sub masă. Copiii mici precum Ana nu trebuie niciodată să ii corecteze pe cei mai în vârstă, indiferent cât de multe gafe fac sau ori de câte ori sunt luaţi de val.

Lui Jan şi domnului Kleiman le plăcea să vorbească despre oameni care se ascundeau sub pământ sau în interior. Ştiau că eram nerabdatori să auzim poveşti cu alţi oameni în situaţiile noastre şi că înţelegeam cu adevărat tristeţea celor care fuseseră arestaţi la fel ca şi bucuria prizonierilor care fuseseră eliberaţi.

Aflând cât mai multe despre ascunzatoare a devenit o obişnuinţă ca proverbialii papuci şi pipa care îl aşteptau acasa pe bărbat după o lungă zi de muncă. Sunt o gramadă de grupări de rezistenţă care falsifică buletine, oferă sprijin financiar celor din ascunzători, organizează ascunzători sub pământ şi le găsesc locuri de muncă tinerilor creştini care se ascund. Este incredibil câte fac aceşti oameni generoşi şi dezinteresaţi, riscându-şi viaţa pentru a le ajuta şi salva pe ale altora. Cel mai bun exemplu sunt ajutoarele noastre, care au reuşit până acum şi speram că ne va duce la destinaţie în siguranţă, pentru că altfel vor împărţi aceeaşi soartă cu a celora pe care încercă să îi salveze. Nu au rostit niciodată niciun cuvânt despre ce povară suntem, nu s-au plâns niciodată că suntem un necaz prea mare. Vin în fiecare zi sus şi vorbesc cu bărbaţii despre afaceri şi politică, cu femeile despre mâncare şi problemele din timpul războiului, iar cu copiii despre cărţi şi ziare. Au cea mai veselă expresie a feţei, ne aduc flori şi cadouri pentru zile de naştere şi vacanţe şi sunt întotdeauna gata să facă orice. Este ceva ce nu ar trebui să uităm niciodată: în timp ce alţii îşi arată eroismul în bătălie sau împortiva germanilor, ajutoarele noastre şi-l dovedesc în fiecare zi, prin spiritul lor bun şi afecţiune.

Cele mai bizare poveşti fac senzaţie şi multe dintre ele sunt foarte adevărate. De exemplu, domnul Kleiman a relatat că în această săptămână un meci de fotbal s-a ţinut în provincia Gelderland-ului. Una dintre echipe era formată numai din bărbaţi care se ascundeau în subteran şi cealaltă din unsprezece politişti militari. In Hilversum au fost emise noi cărţi de identitate. Pentru ca mai multe persoane din ascunzători să primească raţia (trebuie să arăţi acest buletin pentru a obţine cartela sau trebuie să plăteşti 60 de guldeni pentru ea), funcţionarul le-a cerut tuturor celor ascunşi din zonă să vină să îşi ridice cartelele la o ora stabilită, când documentele pot fi strânse la o masă separată. Cu toate acestea trebuie să ai grijă, că ştiri ca acestea nu îi fac pe germani să lacrimeze.

A ta, Ana

Duminică, 30 ianuarie 1944

Mult iubită Kit,

A trecut o altă duminică. Nu m-au supărat atât de mult ca la început, dar sunt foarte plictisitori. Nu am fost la depozit încă, dar mă voi duce în curând. Aseară am fost singură la demisol în întuneric, după ce am fost acolo cu Tata câteva seri înainte. Am stat în capul scărilor în timp ce avioanele nemteşti zburau înainte şi înapoi şi şiam că sunt pe cont propriu, că nu puteam să mă bazez pe sprijinul altcuiva. Frica dispăruse. M-am uitat pe cer şi am avut încredere în Dumnezeu. Am o nevoie intensă să fiu singură. Tata a observat că nu sunt eu însămi, dar nu puteam să îi spun ce mă deranja. Tot ceea ce îmi doream să fac era să ţip „lasă-mă să fiu eu, lasă-mă în pace!”. Cine ştie, poate va veni ziua în care voi rămâne mai singură decât mi-aş fi dorit.

Ana Frank

Joi, 3 februarie, 1944

Febra invaziei creşte zilnic în lungul şi-n latul ţării. Dacă ai fi fost aici. Sunt sigură că ai fi fost la fel de impresionată ca mine de pregătirile făcute, deşi aş fi râs fără îndoială la cât de mult tam-tam am făcut cu toţii. Cine ştie, poate ne pregătim pentru nimic! Ziarele sunt pline cu ştiri despre invazie şi îi înnebunesc pe toţi cu titluri ca: „În cazul unei aterizări britanice, germanii vor face tot posibilul să apere ţara, chiar inundând-o, dacă e necesar”. Au publicat hărţile ale Olandei cu plotenţial de inundaţii marcat. In timp ce largi porţiuni din Amsterdam erau umbrite, prima noastră întrebare a fost ce ar trebui să facem dacă apa de pe străzi ar creşte deasupra limitei clădirilor noastre. Această întrebare complicată a smuls multe răspunsuri variate:

„Va fi imposibil să te plimbi sau să mergi cu bicicleta, aşa că va trebui să avansăm cu greu prin apa.”

„Nu fi stupid. Trebuie să încercăm să înotam. O să ne punem cu toţii costumele de baie pe noi şi şepcile şi vom înota pe sub apă, ca nimeni să nu vadă că suntem evrei.”

„Ohh, tâmpenii! Pot să îmi imaginez femeile înotand şi raţele muşcându-le de picioare.”(acesta era un bărbat, desigur; vom vedea cine ţipă mai tare!).

„Nu vom fi capabili săne părăsim casele. Depozitul este atât de instabil că se va prăbuşi dacă vor fi inundaţii.”

„Ascultaţi, toata lumea, lăsând toate glumele la o parte, ar trebui să încerăm să facem rost de o barcă.”

„De ce, frate? Am o idee mai bună. Putem lua fiecare câte o valiza din pod şi să vâslim cu o lingură de lemn.”

„Eu o să merg pe picioroange. Obişnuiam să fiu ca vântul când eram tânăr.”

,,Jan Gies nu are nevoie. O va lăsa pe nevasta lui să meargă pe spatele porcului şi Miep va fi pe picioroange.”

Acum ai o imagine estimativă a ceea ce se petrece, nu-i aşa Kit? Aceasta bătaie de joc este foarte amuzantă, dar realitatea ne va demonstra contariul. A doua întrebare despre invazie era normal să apară: ce ar trebui să facem dacă germanii vor evacua Amsterdamul?

„Plecăm din oraş alături de ceilalţi. Ne deghizăm cât de bine putem.”

„Orice s-ar întâmpla, nu mergeţi afară! Cea mai bună soluţie este să stăm împreună! Germanii sunt în stare să strângă întreaga populaţie a Olandei în Germania, unde vom muri cu toţii.”

„Desigur, vom sta aici. Este cel mai sigur loc. Vom încerca să vorbim cu Kleiman şi familia să vina aici şi să traiască cu noi. Vom face cumva rost de un sac de rumeguş, pentru a putea dormi pe podea. Să-i rugăm pe Miep sau Kleiman să ne aducă nişte paturi, pentru orice eventualitate. Vom comanda nişte boabe de cereale în puls pentru a completa cele şaizeci şi cinci de livre pe care le avem deja. Jan o să încerce să găsească mai multă fasole şi zece livre de mazăre. Şi nu uitaţi de cele cinzeci de cutii de legume”

„Şi în rest, Mama? Dă-ne ultimele amănunte!”

„Zece conserve cu peşte, patruzeci de cutii cu lapte, douazeci de livre de lapte praf, trei sticle de ulei, patru bucăţi de unt,....

Traducere de Teodorescu Teodora.

Sursa foto: http://blogs.atlassian.com/news/2008/06/atlassian_is_hi.html