“Aceşti copii s-au săturat de ei înşişi”, “şi se simt nelalocul lor în lumea aceasta. Noi încercăm să le înfăţişăm frumuseţea zidirii lui Dumnezeu şi îi invităm să-şi omoare ‘patimile’, adica ceea ce înţelegem noi prin ‘lume’. Dumnezeu ia deznădejdea şi o preschimbă în ceva pozitiv. Patimile egoiste pot fi îndreptate către dragostea pentru Dumnezeu, precum a facut Maria Magdalena. Vorbim despre suferinţă, deoarece pe aceasta o simt aceşti copii cel mai puternic. Le arătăm că poate exista un înţeles în suferinţă »
SUS, ÎNTR-O MăNăSTIRE ORTODOXĂ ruseasca din munţii Californiei, părintele Damaschin şi părintele Ioan au o problema. Au dorit să publice o reclamă în Maximum Rock and Roll, “cea mai hardcore” dintre toate revistele punk, dar au avut dificultăţi în a o trece de editor.
Dacă aceasta sună ca începutul unei poveşti interesante, aşteptaţi puţin.
Povestea începe, în realitate, cu câţiva ani înainte. În urmă cu 4 ani, John Marler a sosit la mănăstirea Sf. Gherman al Alaskăi din Platina, California, sătul de viaţă. Desi avea doar nouasprezece ani, fusese deja chitarist în două cunoscute grupuri de punk-rock, Sleep şi Paxton Quiggly. Când a descoperit credinţa în Hristos şi şi-a aflat un cămin în Ortodoxie, noul monah a dorit să transmită aceeaşi nădejde subculturii punk din care tocmai scăpase, o comunitate de puşti mutilaţi de nihilism şi disperare.
Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi (care sponsorizează stăreţia din Platina şi alte câteva mănăstiri) a început deja să îi atragă pe câţiva puşti din oraşul alăturat, Chico, şi maica Neonila – înainte ea însăşi o “punker-iţă serioasă” – l-a încurajat pe părintele Ioan să îi contacteze. Cea dintâi idee a aparţinut părintelui Damaschin Christensen, ce tocmai terminase de scris cartea “Nu din această lume: Viaţa şi învăţăturile Părintelui Serafim Rose”, de a scrie un articol despre Părintele Serafim pentru a fi publicat în “Maximum Rock and Roll”.
“Dar pe masură ce răsfoiam revista, mi-am dat seama că nu vor fi de acord niciodată să publice aşa ceva”, îşi aminteşte părintele Damaschin. Apoi, monahii s-au hotărât să publice o reclamă, dar răspunsul editorului – ‘”Ce .... mea e aia o Frăţie?” – le-a sugerat că nici aceasta nu va avea sorţi de izbândă. Călăgarilor li s-a spus: “Publicăm reclame doar pentru muzică şi fanzine”. (Pentru un neiniţiat, fanzin-ul este o revistă necizelată, făcută în casă, tăiată cu foarfeca, lipită şi fotocopiată, şi oferită ieftin sau gratuit, pe străzi). “Avem trebuinţă de un fanzin”, şi-au spus călugării unii altora, şi aşa a apărut una dintre cele mai ciudate publicaţii în stil punk, “Moarte lumii” (Death to the World).
Coperta celui dintâi număr (foto 1) înfăţişează un monah cu barba alba ţinând în mână un craniu, iar editorialul începe cu “Ultima răzvrătire adevarătă înseamnă moartea catre[pentru] lume. A fi răstigniţi pentru lume şi lumea faţă de noi”. Coperta din spate ne înfăţişează chipul de pe Giulgiul de la Torino, cu această inscripţie: M-au urât fără de pricină. “Aceşti copii s-au săturat de ei înşişi”, spune părintele Damaschin, “şi se simt nelalocul lor în lumea aceasta. Noi încercăm să le înfăţişăm frumuseţea zidirii lui Dumnezeu şi îi invităm să-şi omoare ‘patimile’, adica ceea ce înţelegem noi prin ‘lume’. Dumnezeu ia deznădejdea şi o preschimbă în ceva pozitiv. Patimile egoiste pot fi îndreptate către dragostea pentru Dumnezeu, precum a facut Maria Magdalena. Vorbim despre suferinţă, deoarece pe aceasta o simt aceşti copii cel mai puternic. Le arătăm că poate exista un înţeles în suferinţă.” Primul număr, publicat în decembrie 1994, a fost anunţat în “Maximum Rock and Roll” şi a adus scrisori din “întreaga lume – Japonia, Lituania, Irlanda”. Copii au fost trimise prin poştă unei liste de abonaţi în creştere, au fost distribuite la spectacolele punk şi fotocopiate şi răspândite de alţii. Părintele Damaschin estima că acum se găsesc în circulaţie peste 50.000 de exemplare. “Puştii ne-au scris şi ne-am dat seama că aveau nevoie de o legatură mult mai personală”, spune părintele Damaschin - aşa că Frăţia a început să transforme librăriile şi restaurantele în cofetării, sau “cluburi mistice”. Există acum 14 din acestea, de-a lungul tării [Statele Unite, n. AM], în Europa şi în Australia, cu exemple de căpătâi în Boston şi Santa Rosa, California. Un fluturaş tipic, înmânat puştilor de pe stradă, glăsuieşte: “Cofetăria ‘Înţelepciunea Pustiei’, cel mai mistic club din Kansas City. Beţi cafea etiopiană şi espresso. Ascultaţi cântări străvechi din altă lume. Mirosiţi tămâie rară din Orientul Mijlociu. Descoperiţi străvechii super-eroi africani şi orientali”.
Desigur, cântarile sunt imne creştin-ortodoxe, tămâia este cea folosită la slujbe, iar “super-eroii” sunt sfinţii Bibliei şi ai istoriei Bisericii. Un afiş întrebuinţat în unele dintre cofetării înfăţişează un tânăr monah ţinând deschisă o cutie de lemn plină cu oase şi un craniu. (foto 2) Titlul este “Libertate de sub tirania modei!” O strategie de promovare destul de sofisticată; ne putem închipui cu uşurinţă cum va fi primită de puştii care vor respinge orice altceva ca fiind o manipulare şi o dulcegarie.
Dar, ca orice evanghelizare bună, şi aceasta îşi trage tăria din iubirea pentru cel pierdut. Părintele Paisie, şi el la mănăstire, ne explică: “Aceasta subcultură este aspră şi profund tulburată din pricina durerii. Este demonică; ei trăiesc în iad, supradozându-şi drogurile, sau, poate, înnebunind de mânie şi omorând pe cineva. Îşi văd viaţa ca pe ceva fără de preţ. Vrem să le înfăţişăm un ideal care să le dea un înţeles vieţii. Aceştia sunt nişte tineri marginalizaţi, răniţi, şi ‘Moarte lumii’ este menit să atingă acea rana cu o mână tămăduitoare”. Un fanzin de succes şi o reţea de cofetării este o realizare destul de impresionantă, socotind după cât de simplu vieţuiesc călugării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu