Vineri, 10 iulie 1942
Dragă Kitty,
Probabil că te-am plictisit cu lunga descriere a casei noastre, dar totuşi cred că ar trebui să ştii unde am ajuns. Cum am ajuns aici o să îţi dai seama din următoarele mele scrisori.
În primul rând, dă-mi voie să continui povestea, pentru că, după cum ştii, nu am terminat. După ce am ajuns la nr. 263, pe Prinsengratch, Miep ne-a condus cu repeziciune prin holul lung, apoi pe scara de lemn până la etajul următor, în anexă. Ea a închis uşa în urma noastră,l ăsându-ne singuri. Margot ajunsese mult mai devreme pe bicicletă şi ne aştepta.
Sufrageria noastră şi toate celelalte camere sunt pline ochi cu lucruri, nici nu am cuvinte să îţi descriu. Toate cutiile de carton care au fost trimise la birou în ultimele câteva luni au fost îngrămădite pe podele şi paturi. Camera cea mică a fost umplută din podea până-n tavan cu rufărie. Dacă voiam să dormim în nişte paturi ca lumea în acea noapte, trebuia să începem sa facem puţină ordine. Mama şi Margot nu puteau ridica un deget. Au stat întinse pe saltelele fără aşternuturi, obosite, nefericite şi mai ştiu eu cum. Însă eu şi tata, harnicii familiei, am început imediat.
Toată ziua am despachetat cutii, am umplut cartoane şi am bătut cuie şi am făcut ordine până am căzut morţi de oboseală în paturile noastre curate în acea noapte. Nu mâncaserăm nimic cald, dar nu ne păsa; mama şi Margot erau prea obosite şi descurajate ca să mănânce, iar eu şi tata eram prea ocupaţi.
Marţi dimineaţă am început de unde rămăsesem în seara de dinainte. Bep şi Miep au plecat să cumpere mâncare pe cupoanele noastre de raţie. Tata a lucrat la panourile de electrictate, noi am curăţat podeaua din bucătărie şi am fost iarăşi ocupaţi din zori până noaptea târziu. Până miercuri, nu am avut timp să mă gândesc la enorma schimbare ce avusese loc în viaţa mea. Apoi, pentru întâia oară de la sosirea în anexa secretă, am găsit o clipă liberă în care să îţi povestesc totul, să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine şi ce are să se întâmple.
A ta, Ana
Sâmbătă, 11 iulie 1942
Tata, mama şi Margot încă nu se pot obişnui cu ţârâitul ceasului Westertoren care ne spune ora din 15 în 15 minute. Mie mi-a plăcut de la început, sună reconfortant, mai ales noaptea. Fără îndoială că vrei să afli ce cred eu despre viaţa în ascunzătoare. Ei bine, tot ce pot să îţi spun e că încă nu ştiu. Nu cred că mă voi simţi vreodată ca acasă aici, dar asta nu înseamnă că urăsc acest loc. Mă simt mai degrabă ca şi cum aş fi în vacanţă la o pensiune ciudată. E un mod neobişnuit de a privi viaţa în ascunzătoare, dar aşa stau lucrurile. Anexa e ascunzătoarea ideală. Chiar dacă e în pantă şi plină de igrasie, mă îndoiesc că există vreo ascunzătoare mai confortabilă în tot Amsterdamul. Vreau să spun, în toată Olanda.
Până acum,dormitorul nostru, cu pereţii lui goi, părea tare pustiu. Mulţumită tatei, care mi-a adus întreaga colecţie de cărţi poştale şi staruri de cinema, unei perii şi unui vas cu lipici, am reuşit să tapetez pereţii cu poze. Arată mult mai primitor. După ce va sosi şi familia van Daan, vom putea să construim dulapuri din lemnele îngrămădite în mansardă.
Mama şi Margot şi-au revenit cât de cât. Mama s-a simţit îndeajuns de bine să gătească supă de mazare pentru prima oară, dar s-a luat cu vorba şi a uitat de ea. Mazărea s-a ars şi, cu toată străduinţa, tot nu am putut să o scoatem din tigaie.
Seara trecută toţi patru am coborât în biroul privat şi am ascultat Anglia la radio. Îmi era atât de teamă că cineva ar putea să ne audă, încât l-am implorat pur şi simplu pe tata să mă ducă înapoi sus. Mama mi-a înţeles anxietatea şi a venit cu mine. Orice am face, ne e teamă că vecinii ar putea să ne audă sau să ne vadă.
A doua zi, imediat după aceea am început să coasem draperii. De fapt, cu greu le poţi numi astfel, din moment ce nu sunt decât nişte fâşii de stofă, de diferite forme, calităţi şi modele, pe care eu şi tata le-am cusut strâmb cu degetele noastre stângace. Aceste opere de artă au fost atârnate la ferestre, unde vor sta până vom ieşi din ascunzătoare.
Clădirea de pe partea dreaptă este o branşă a companiei Keg, o firma din Zandaam, iar pe stânga este un atelier de mobilă. Deşi cei care lucrează acolo nu rămân după program, orice zgomot pe care îl facem ar putea să treacă prin pereţi. I-am interzis lui Margot să tuşească noaptea, deşi a răcit rău, şi îi dăm doze mari de codeină.
De-abia aştept să sosească famila van Daan, ar trebui să vină marţi. Va fi mult mai distractiv şi nu va mai fi atâta linişte. Vezi tu, tăcerea mă nelinişteşte atât de tare seara şi noaptea şi aş da orice ca unul din ajutătorii noştri să doarmă cu noi.
Nu e chiar aşa de rău aici, din moment ce putem să gătim si să ascultam radioul în biroul lui tata.
Domnul Kleiman şi Miep şi Bep Voskuijl, de asemenea, ne-au ajutat enorm de mult. Deja am conservat o grămadă de rubarbă, căpşune şi cireşe, deci deocamdată mă îndoiesc că ne vom plictisi. Avem o groază de materiale de citit şi o să cumpărăm multe jocuri. Desigur, nu avem voie să ne uităm pe fereastră sau să ieşim afară. Si nu trebuie să facem zgomot, ca să nu ne audă cei de jos.
Ieri am fost foarte ocupaţi. A trebuit să scoatem sâmburii din două lăzi de cireşe ca domnul Kugler să le poată conserva. O să folosim lăzile goale ca să facem rafturi pentru cărţi.
Mă strigă cineva.
A ta, Ana
Comentariu adăugat de Ana pe 2 septembrie 1942 : Faptul că nu am voie să ies afară mă întristează mai mult decât îţi pot spune şi sunt îngrozită la gândul că ascunzătoarea noastră va fi descoperită şi noi vom fi împuşcaţi. Desigur, acesta e cu adevărat o persprectivă înfricoşătoare.
Duminică, 12 iulie 1942
Au fost cu toţii atât de drăguţi cu mine luna aceasta pentru că a fost ziua mea şi, cu toate astea, simt că mă îndepărtez din ce în ce mai mult de mama şi Margot. Am muncit din greu astăzi şi ei m-au lăudat, doar ca să înceapă iarăşi să se ia de mine cinci minute mai târziu.
Poţi observa cu uşurinţă diferenţa dintre modul în care se poartă cu Margot şi modul în care se poartă cu mine. De exemplu, Margot a stricat aspiratorul şi din cauza asta am stat pe întuneric toată ziua. Mama a spus: ”Ei bine, Margot, se vede că nu eşti obişnuită cu munca, altfel nu ai fi smuls priza trăgând de cablu". Margot a mormăit un răspuns şi aşa s-a terminat întreaga poveste.
Dar în după-amiaza asta, când am vrut să rescriu ceva de pe lista de cumpăraturi a mamei pentru că scrisul ei nu e deloc citeţ, ea nu m-a lăsat. A ţipat la mine din nou şi toată familia a intervenit în cearta noastră.
Nu mă înţeleg cu ei şi am simţit asta foarte clar în ultimele câteva săptămâni. Sunt atât de sentimentali împreună, dar eu prefer să fiu sentimentală de una singură. Ei spun mereu că totul e aşa frumos când vine vorba de noi patru şi că ne înţelegem atât de bine, fără să se gândească câtuşi de puţin la faptul că eu nu simt la fel.
Tata este singurul care mă mai înţelege din când in când, deşi de obicei ţine cu mama şi Margot. Alt lucru pe care nu îl suport este să îi aud vorbind despre mine străinilor, spunându-le cum am plâns sau cât de sensibilă sunt. E oribil. Câteodată vorbesc şi despre Moortje, iar asta nu îmi place deloc. Moortje este slăbiciunea mea. Mi-e dor de ea în fiecare minut din zi şi nimeni nu ştie cât de des mă gândesc la ea; de fiecare data când o fac, ochii mi se umplu de lacrimi. Moortje e atât de dulce şi o iubesc atât de mult încât visez încontinuu că o să se întoarcă la noi.
Am o groază de visuri, dar adevărul este că va trebui să stăm aici până se va termina războiul. Nu putem ieşi deloc şi singurii care ne pot vizita sunt Miep, soţul ei, Jan, Bep Voskuijl ,domnul Voskuijl, domnul Kugler, domnul şi doamna Kleiman, deşi ea nu a venit, pentru că i se pare prea periculos.
Comentariu adăugat de Ana în septembrie 1942 : Tata e mereu atât de bun. Mă înţelege perfect şi îmi doresc să putem avea o discuţie profundă şi deschisă cândva, f ără ca eu să izbucnesc instantaneu în lacrimi. Dar se pare că asta e din cauza vârstei. Mi-ar plăcea să îmi petrec tot timpul scriind, dar probabil că ar deveni plictisitor.
Până acum nu m-am confesat decât jurnalului. Nu am ajuns încă să scriu schiţe amuzante pe care să le pot citi cu voce tare mai târziu. Pe viitor voi acorda mai puţin timp sentimentalismelor şi mai mult timp realităţii.
Vineri, 14 august 1942
Dragă Kitty,
Te-am abandonat aproape o lună întreagă, dar s-au întamplat atât de puţine că nu pot găsi în fiecare zi ceva ce merită povestit. Famila van Daan a sosit pe 13 iulie. Credeam că vor veni pe paisprezece, dar de pe treisprezece până pe şaisprezece nemţii au trimis înştiinţări de chemare la arme în stânga şi în dreapta cauzând nelinişte, aşa că s-au hotărât că ar fi mai sigur să plece cu o zi mai devreme decât cu o zi prea târziu.
Peter van Daan a sosit la nouă şi jumătate dimineaţa(când noi serveam încă micul dejun).
Peter merge pe şaisprezece ani şi este un băiat timid şi destul de ciudat, a cărui companie nu va valora prea mult. Domnul şi doamna van Daan au ajuns cu o jumătate de oră mai târziu. Spre amuzamentul nostru,doamna van Daan ducea o cutie de rotundă cu o oală de noapte înăuntru. « Nu mă pot simţi ca acasă fără oala de noapte », a exclamat ea, iar aceasta a fost primul obiect care şi-a găsit un loc permanent sub divan. În loc de o oală de noapte, domnul van D. ţinea o masuţă de ceai pliantă sub braţ.
Încă de la început am servit masa împreună, iar după trei zile ne simţeam ca şi cum toţi şapte deveniserăm o mare familie. Firesc, soţii van Daan aveau multe să ne spună despre săptămâna în care am fost rupţi de civilizaţie. Ne interesa în special ce s-a întâmplat cu apartamentul nostru şi cu domnul Goldschmidt.
Domnul van Daan ne-a pus la curent: « Luni dimineaţă la nouă, domnul Goldschmidt m-a sunat să mă întrebe dacă aş putea să trec pe la el. M-am dus pe dată şi am dat peste un domn Goldschmidt foarte confuz. Mi-a arătat o înştiinţare că familia Frank plecase. Aşa cum a fost instruit, plănuia să ducă pisica vecinilor şi eu am fost de acord că era o idee bună. Ii era teamă că locuinţa avea să fie percheziţionată, aşa ca am luat fiecare cameră la rând, făcând ordine pe ici, pe colo şi curăţând lucrurile rămase pe masă de la micul dejun. Deodată am văzut un carneţel pe biroul doamnei Frank cu o adresă de Maastricht scrisă pe el. Cu toate că ştiam că doamna Frank îl lăsase acolo intenţionat, m-am prefăcut că sunt surprins şi terifiat şi l-am implorat pe domnul Goldschmidt să ardă acea hârtie incriminatoare. Am jurat că nu ştiam nimic despre dispariţia voastră, dar carneţelul mi-a dat o idee. “Domnule Goldschmidt”, i-am spus eu, “pun pariu că ştiu de unde e adresa asta. Acum vreo şase luni un ofiţer superior a venit la birou. Se pare că el şi domnul Frank au crescut împreună. El a promis să îl ajute pe domnul Frank dacă va avea vreodată nevoie. Din câte îmi amintesc, stătea în Maastricht. Cred că acest ofiţer s-a ţinut de cuvânt şi că plănuieşte cumva să îi ajute să treacă graniţa în Belgia, iar apoi în Elveţia. Nu e niciun pericol în a-i spune asta unor prieteni de-ai familiei Frank care întreabă de ei. Desigur, nu trebuie să aduci vorba de Maastricht ». După aceea am plecat. Aceasta e povestea pe care majoritatea prietenior voştri o ştiu, pentru că am auzit-o mai târziu de la alţii.”
Ni s-a părut extrem de amuzant, dar am râs şi mai tare când domnul van Daan a zis că unii oameni au o imaginaţie foarte bogată. De exemplu, o famile care locuia pe lânga noi a pretins că ne-au văzut pe toţi patru mergând pe biciclete în acea dimineaţă şi o altă femeie era absolut sigură că ne urcaserăm într-un fel de vehicul militar în miez de noapte.
A ta, Ana
Vineri, 21 august 1942
Dragă Kitty,
Acum Anexa Secretă a devenit cu adevărat secretă.
Pentru că atât de multe case sunt percheziţionate în căutarea unor biciclete ascunse, domnul Kugler s-a gândit că ar fi mai bine să se monteze o biblioteca în faţa intrării în ascunzătoare. Se mişcă pe balamale şi se deschide ca o uşă. Domnul Voskuijl s-a ocupat de tâmplărie(domnul Voskuijl a aflat că noi şapte ne ascundem şi ne-a fost de mare ajutor).
Acum ori de câte ori vrem să coborâm trebuie să ocolim şi apoi să sărim. După primele trei zile eram cu toţii plini de cucuie pe frunte, după ce ne loviserăm cu capul de perete din cauza intrării joase. Apoi Peter a încercat să amortizeze, batând în cuie un prosop umplut cu rumeguş pe rama de la uşă. Să vedem dacă ajută la ceva!
Nu prea mă mai ocup de şcoală. Mi-am dat o vacanţă până în septembrie. Tata vrea să înceapă să mă mediteze, dar trebuie să cumpărăm toate cărţile mai întâi.
Nu s-au schimbat multe în viaţa noastră aici. Peter s-a spălat pe cap astăzi, dar asta nu e ceva important. Eu şi domnul van Daan nu prea ne înţelegem. Mama mă tratează ca pe un copil mic şi asta nu îmi place deloc. În rest, lucrurile merg ceva mai bine. Nu cred că Peter s-a făcut mai drăguţ. E un băiat insuportabil care stă toată ziua tolănit în pat, trezindu-se din când în când ca să facă puţină tâmplărie înainte să se întoarcă la somn. Ce nătâng!
Mama mi-a ţinut una din predicile ei cumplite în dimineaţa asta. Avem păreri diferite despre orice. Tata e un dulce; poate că se mai supără câteodată pe mine, dar niciodată nu durează mai mult de cinci minute.
Astăzi e frumos afară, cald şi plăcut şi, în ciuda a tot, profităm de vreme stând lungiţi pe patul pliant din mansardă.
A ta, Ana
Comentatiu adăugat de Ana pe 21 septembrie 1942: Domnul van Daan s-a purtat tare frumos cu mine. N-am zis nicio vorbă, dar am de gând să mă bucur de asta cât durează.
Miercuri, 2 septembrie 1942
Dragă Kitty,
Domnul şi doamna van Daan s-au certat cumplit. Nu am mai văzut aşa ceva, din moment ce mama şi tata nici nu se gândesc să ţipe unul la altul în halul ăsta. Cearta a pornit de la ceva atât de neînsemnat că nu ar fi meritat să irosească niciun cuvânt. Ei bine, fiecare cu ale lui.
Desigur, e tare dificil pentru Peter, care e mereu prins la mijloc, dar nimeni nu îl mai ia in serios, din moment ce e hipersensibil şi leneş. Ieri a fost foarte îngrjorat pentru că i se părea că limba lui e albastră în loc să fie roz. Acest fenomen ciudat a dispărut la fel de repede cum a început. Astăzi se plimbă prin casa cu o eşarfă pentru că i-a înţepenit gâtul. Alteţa sa s-a plâns şi de dureri de spate. Junghiuri şi dureri de inimă, rinichii şi plămânii nu ies nici ei din discuţie. Este un mare ipohondru!(Asta e cuvântul,nu-i aşa?)
Mama şi doamna van Daan nu înţeleg foarte bine. Sunt destule motive pentru certuri. Ca să îţi dau un exemplu, doamna van Daan a luat trei cearceafuri de-ale noastre din coşul de rufe. Crede că ale mamei pot fi folosite pentru ambele familii. O să aibă o surpriză neplăcută când o să descopere că mama a decis să facă la fel.
Mai mult, doamna van D. e tare iritată pentru că folosim vesela ei şi nu pe a noastră. Încă mai încearcă să-şi dea seama ce am făcut cu farfuriile noastre, care sunt mult mai aproape decât crede ea, din moment ce sunt împachetate în cutii de carton în mansardă, ascunse după nişte reclame de la Opekta. Cât timp vom sta aici, nu va pune mâna pe farfurii. Este cu atât mai bine pentru că mereu fac boroboaţe! Ieri am spart unul dintre bolurile de supă ale doamnei van Daan.
”Of!”a exclamat ea, ”Nu poţi să fii mai atentă?Ala era ultimul.”
Nu uita, Kitty, că cele două doamne vorbesc o olandeză îngrozitoare(nu îndrăznesc să vorbesc şi despre domni: s-ar simti foarte insultaţi). Dacă ai auzi una dintre certurile lor patetice, ai muri de râs. Am renunţat să le atragem atenţia asupra greşelilor, din moment ce corectarea lor nu ar ajuta la nimic. De câte ori o voi cita pe mama sau pe doamna van Daan voi scrie corect, în loc să încerc să reproduc exact ce au spus.
Săptămâna trecută a avut loc o scurtă întrerupere a rutinei noastre. Asta datorită lui Peter şi a unei cărţi despre femei. Trebuie să îţi spun că Margot şi Peter au voie să citească aproape toate cărţile pe care domnul Kleiman ni le împrumută. Dar adulţii au preferat să ţină această carte specială pentru ei. Asta a stârnit imediat curiozitatea lui Peter. Ce fruct interzis putea să conţină? S-a furişat cu cartea când mama lui era jos şi vorbea şi a fugit cu prada în mansardă. Timp de doua zile totul a mers bine. Doamna van Daan ştia ce pune la cale, dar nu a zis nimic până când a aflat domnul van Daan. Acesta a făcut o criză, a luat cartea şi a presupus că toată povestea s-a terminat. În orice caz, el a neglijat curiozitatea fiului său. Peter, deloc descurajat de întamplarea cu tatăl său, a început să se gândească la moduri în care ar fi putut să termine de citit acea carte interesantă.
Între timp, doamna van Daan a întrebat-o pe mama ce crede despre asta. Mama nu credea că această carte era potrivită pentru Margot, dar nu vedea niciun rau în a o lăsa să citească toate celelalte cărţi.
"Vedeţi, doamnă van Daan”, i-a spus mama, ”este o mare diferenţă între Margot şi Peter. Pentru început, Margot e fată, iar fetele sunt întotdeauna mai mature decât băieţii. În al doilea rând, ea a citit deja o groază de cărţi serioase şi nu le caută pe cele care nu îi mai sunt interzise. În al treilea rând, Margot este mult mai sensibilă şi mai avansată din punct de vedere intelectual datorită celor patru ani în care a învaţat la o şcoală excelentă.”
Doamna van Daan a fost de acord cu ea, dar i s-a părut greşit ca o chestiune de principiu să îi laşi pe tineri să citească cărţi scrise pentru adulţi.
În acest timp, Peter s-a gândit la un moment potrivit în care nimeni să nu fie interesat de el sau de carte. La şapte şi jumătate seara, când întreaga familie asculta radioul din biroul privat, şi-a luat comoara şi a şters-o în mansardă din nou. Ar fi trebuit să se întoarcă până la opt şi jumătate, dar era aşa de prins de carte că a uitat de ceas şi tocmai voia să coboare când tatăl lui a intrat în camera. Scena care a urmat nu a fost deloc surprinzătoare: după o palmă, o lovitură şi o ceartă teribilă, cartea stătea pe masă, iar Peter era în mansardă.
Cam aşa stăteau lucrurile când a venit timpul ca toată familia să se aşeze la masă. Peter a rămas sus. Nimeni nu s-a gândit la el măcar pentru o clipă; a trebuit să se ducă la culcare fără să fi servit cina. Am continuat să mâncăm,şi să vorbim cu voioşie, când deodată am auzit o şuierătură pătrunzătoare.Am lăsat furculiţele din mână şi ne-am uitat unii la alţii, iar şocul ni se putea citi pe feţe.
Apoi i-am auzit vocea lui Peter prin horn: ”Nu o să cobor!”
Domnul van Daan a sărit de pe scaun, şervetul i-a căzut pe podea şi a ţipat, cu sângele urcându-i în obraji: ”Mi-a ajuns!”
Tata, temându-se de ce se putea întâmpla l-a apucat de braţ şi cei doi bărbaţi s-au dus în mansardă. După o ceartă aprinsă şi cu mult efort, Peter a rămas în camera lui cu uşa închisă, iar noi ne-am aşezat din nou la masă.
Doamna van Daan a vrut să păstreze o bucată de pâine pentru odrasla ei, dar domnul van Daan era neclintit. ”Dacă nu îşi cere scuze în momentul ăsta, va trebui să doarmă în mansardă.”
Noi am protestat, fiind de părere că să meargă la culcare fără să mănânce era o pedeapsă suficienta. Dacă Peter ar fi răcit? Nu aveam cum să chemăm un doctor.
Peter nu şi-a cerut scuze şi s-a întors în mansardă. Domnul van Daan a hotărât să-l lase singur, deşi a observat în dimineaţa următoare că Peter dormise în patul lui. La ora şapte el s-a întors din nou în mansardă, dar a fost convins să coboare după ce tata a avut o discuţie prietenească cu el. După trei zile de priviri înţepătoare şi o tăcere aspră, totul a revenit la normal.
A ta, Ana
Traducere realizată de Barbu Corina.
Dragă Kitty,
Probabil că te-am plictisit cu lunga descriere a casei noastre, dar totuşi cred că ar trebui să ştii unde am ajuns. Cum am ajuns aici o să îţi dai seama din următoarele mele scrisori.
În primul rând, dă-mi voie să continui povestea, pentru că, după cum ştii, nu am terminat. După ce am ajuns la nr. 263, pe Prinsengratch, Miep ne-a condus cu repeziciune prin holul lung, apoi pe scara de lemn până la etajul următor, în anexă. Ea a închis uşa în urma noastră,l ăsându-ne singuri. Margot ajunsese mult mai devreme pe bicicletă şi ne aştepta.
Sufrageria noastră şi toate celelalte camere sunt pline ochi cu lucruri, nici nu am cuvinte să îţi descriu. Toate cutiile de carton care au fost trimise la birou în ultimele câteva luni au fost îngrămădite pe podele şi paturi. Camera cea mică a fost umplută din podea până-n tavan cu rufărie. Dacă voiam să dormim în nişte paturi ca lumea în acea noapte, trebuia să începem sa facem puţină ordine. Mama şi Margot nu puteau ridica un deget. Au stat întinse pe saltelele fără aşternuturi, obosite, nefericite şi mai ştiu eu cum. Însă eu şi tata, harnicii familiei, am început imediat.
Toată ziua am despachetat cutii, am umplut cartoane şi am bătut cuie şi am făcut ordine până am căzut morţi de oboseală în paturile noastre curate în acea noapte. Nu mâncaserăm nimic cald, dar nu ne păsa; mama şi Margot erau prea obosite şi descurajate ca să mănânce, iar eu şi tata eram prea ocupaţi.
Marţi dimineaţă am început de unde rămăsesem în seara de dinainte. Bep şi Miep au plecat să cumpere mâncare pe cupoanele noastre de raţie. Tata a lucrat la panourile de electrictate, noi am curăţat podeaua din bucătărie şi am fost iarăşi ocupaţi din zori până noaptea târziu. Până miercuri, nu am avut timp să mă gândesc la enorma schimbare ce avusese loc în viaţa mea. Apoi, pentru întâia oară de la sosirea în anexa secretă, am găsit o clipă liberă în care să îţi povestesc totul, să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine şi ce are să se întâmple.
A ta, Ana
Sâmbătă, 11 iulie 1942
Tata, mama şi Margot încă nu se pot obişnui cu ţârâitul ceasului Westertoren care ne spune ora din 15 în 15 minute. Mie mi-a plăcut de la început, sună reconfortant, mai ales noaptea. Fără îndoială că vrei să afli ce cred eu despre viaţa în ascunzătoare. Ei bine, tot ce pot să îţi spun e că încă nu ştiu. Nu cred că mă voi simţi vreodată ca acasă aici, dar asta nu înseamnă că urăsc acest loc. Mă simt mai degrabă ca şi cum aş fi în vacanţă la o pensiune ciudată. E un mod neobişnuit de a privi viaţa în ascunzătoare, dar aşa stau lucrurile. Anexa e ascunzătoarea ideală. Chiar dacă e în pantă şi plină de igrasie, mă îndoiesc că există vreo ascunzătoare mai confortabilă în tot Amsterdamul. Vreau să spun, în toată Olanda.
Până acum,dormitorul nostru, cu pereţii lui goi, părea tare pustiu. Mulţumită tatei, care mi-a adus întreaga colecţie de cărţi poştale şi staruri de cinema, unei perii şi unui vas cu lipici, am reuşit să tapetez pereţii cu poze. Arată mult mai primitor. După ce va sosi şi familia van Daan, vom putea să construim dulapuri din lemnele îngrămădite în mansardă.
Mama şi Margot şi-au revenit cât de cât. Mama s-a simţit îndeajuns de bine să gătească supă de mazare pentru prima oară, dar s-a luat cu vorba şi a uitat de ea. Mazărea s-a ars şi, cu toată străduinţa, tot nu am putut să o scoatem din tigaie.
Seara trecută toţi patru am coborât în biroul privat şi am ascultat Anglia la radio. Îmi era atât de teamă că cineva ar putea să ne audă, încât l-am implorat pur şi simplu pe tata să mă ducă înapoi sus. Mama mi-a înţeles anxietatea şi a venit cu mine. Orice am face, ne e teamă că vecinii ar putea să ne audă sau să ne vadă.
A doua zi, imediat după aceea am început să coasem draperii. De fapt, cu greu le poţi numi astfel, din moment ce nu sunt decât nişte fâşii de stofă, de diferite forme, calităţi şi modele, pe care eu şi tata le-am cusut strâmb cu degetele noastre stângace. Aceste opere de artă au fost atârnate la ferestre, unde vor sta până vom ieşi din ascunzătoare.
Clădirea de pe partea dreaptă este o branşă a companiei Keg, o firma din Zandaam, iar pe stânga este un atelier de mobilă. Deşi cei care lucrează acolo nu rămân după program, orice zgomot pe care îl facem ar putea să treacă prin pereţi. I-am interzis lui Margot să tuşească noaptea, deşi a răcit rău, şi îi dăm doze mari de codeină.
De-abia aştept să sosească famila van Daan, ar trebui să vină marţi. Va fi mult mai distractiv şi nu va mai fi atâta linişte. Vezi tu, tăcerea mă nelinişteşte atât de tare seara şi noaptea şi aş da orice ca unul din ajutătorii noştri să doarmă cu noi.
Nu e chiar aşa de rău aici, din moment ce putem să gătim si să ascultam radioul în biroul lui tata.
Domnul Kleiman şi Miep şi Bep Voskuijl, de asemenea, ne-au ajutat enorm de mult. Deja am conservat o grămadă de rubarbă, căpşune şi cireşe, deci deocamdată mă îndoiesc că ne vom plictisi. Avem o groază de materiale de citit şi o să cumpărăm multe jocuri. Desigur, nu avem voie să ne uităm pe fereastră sau să ieşim afară. Si nu trebuie să facem zgomot, ca să nu ne audă cei de jos.
Ieri am fost foarte ocupaţi. A trebuit să scoatem sâmburii din două lăzi de cireşe ca domnul Kugler să le poată conserva. O să folosim lăzile goale ca să facem rafturi pentru cărţi.
Mă strigă cineva.
A ta, Ana
Comentariu adăugat de Ana pe 2 septembrie 1942 : Faptul că nu am voie să ies afară mă întristează mai mult decât îţi pot spune şi sunt îngrozită la gândul că ascunzătoarea noastră va fi descoperită şi noi vom fi împuşcaţi. Desigur, acesta e cu adevărat o persprectivă înfricoşătoare.
Duminică, 12 iulie 1942
Au fost cu toţii atât de drăguţi cu mine luna aceasta pentru că a fost ziua mea şi, cu toate astea, simt că mă îndepărtez din ce în ce mai mult de mama şi Margot. Am muncit din greu astăzi şi ei m-au lăudat, doar ca să înceapă iarăşi să se ia de mine cinci minute mai târziu.
Poţi observa cu uşurinţă diferenţa dintre modul în care se poartă cu Margot şi modul în care se poartă cu mine. De exemplu, Margot a stricat aspiratorul şi din cauza asta am stat pe întuneric toată ziua. Mama a spus: ”Ei bine, Margot, se vede că nu eşti obişnuită cu munca, altfel nu ai fi smuls priza trăgând de cablu". Margot a mormăit un răspuns şi aşa s-a terminat întreaga poveste.
Dar în după-amiaza asta, când am vrut să rescriu ceva de pe lista de cumpăraturi a mamei pentru că scrisul ei nu e deloc citeţ, ea nu m-a lăsat. A ţipat la mine din nou şi toată familia a intervenit în cearta noastră.
Nu mă înţeleg cu ei şi am simţit asta foarte clar în ultimele câteva săptămâni. Sunt atât de sentimentali împreună, dar eu prefer să fiu sentimentală de una singură. Ei spun mereu că totul e aşa frumos când vine vorba de noi patru şi că ne înţelegem atât de bine, fără să se gândească câtuşi de puţin la faptul că eu nu simt la fel.
Tata este singurul care mă mai înţelege din când in când, deşi de obicei ţine cu mama şi Margot. Alt lucru pe care nu îl suport este să îi aud vorbind despre mine străinilor, spunându-le cum am plâns sau cât de sensibilă sunt. E oribil. Câteodată vorbesc şi despre Moortje, iar asta nu îmi place deloc. Moortje este slăbiciunea mea. Mi-e dor de ea în fiecare minut din zi şi nimeni nu ştie cât de des mă gândesc la ea; de fiecare data când o fac, ochii mi se umplu de lacrimi. Moortje e atât de dulce şi o iubesc atât de mult încât visez încontinuu că o să se întoarcă la noi.
Am o groază de visuri, dar adevărul este că va trebui să stăm aici până se va termina războiul. Nu putem ieşi deloc şi singurii care ne pot vizita sunt Miep, soţul ei, Jan, Bep Voskuijl ,domnul Voskuijl, domnul Kugler, domnul şi doamna Kleiman, deşi ea nu a venit, pentru că i se pare prea periculos.
Comentariu adăugat de Ana în septembrie 1942 : Tata e mereu atât de bun. Mă înţelege perfect şi îmi doresc să putem avea o discuţie profundă şi deschisă cândva, f ără ca eu să izbucnesc instantaneu în lacrimi. Dar se pare că asta e din cauza vârstei. Mi-ar plăcea să îmi petrec tot timpul scriind, dar probabil că ar deveni plictisitor.
Până acum nu m-am confesat decât jurnalului. Nu am ajuns încă să scriu schiţe amuzante pe care să le pot citi cu voce tare mai târziu. Pe viitor voi acorda mai puţin timp sentimentalismelor şi mai mult timp realităţii.
Vineri, 14 august 1942
Dragă Kitty,
Te-am abandonat aproape o lună întreagă, dar s-au întamplat atât de puţine că nu pot găsi în fiecare zi ceva ce merită povestit. Famila van Daan a sosit pe 13 iulie. Credeam că vor veni pe paisprezece, dar de pe treisprezece până pe şaisprezece nemţii au trimis înştiinţări de chemare la arme în stânga şi în dreapta cauzând nelinişte, aşa că s-au hotărât că ar fi mai sigur să plece cu o zi mai devreme decât cu o zi prea târziu.
Peter van Daan a sosit la nouă şi jumătate dimineaţa(când noi serveam încă micul dejun).
Peter merge pe şaisprezece ani şi este un băiat timid şi destul de ciudat, a cărui companie nu va valora prea mult. Domnul şi doamna van Daan au ajuns cu o jumătate de oră mai târziu. Spre amuzamentul nostru,doamna van Daan ducea o cutie de rotundă cu o oală de noapte înăuntru. « Nu mă pot simţi ca acasă fără oala de noapte », a exclamat ea, iar aceasta a fost primul obiect care şi-a găsit un loc permanent sub divan. În loc de o oală de noapte, domnul van D. ţinea o masuţă de ceai pliantă sub braţ.
Încă de la început am servit masa împreună, iar după trei zile ne simţeam ca şi cum toţi şapte deveniserăm o mare familie. Firesc, soţii van Daan aveau multe să ne spună despre săptămâna în care am fost rupţi de civilizaţie. Ne interesa în special ce s-a întâmplat cu apartamentul nostru şi cu domnul Goldschmidt.
Domnul van Daan ne-a pus la curent: « Luni dimineaţă la nouă, domnul Goldschmidt m-a sunat să mă întrebe dacă aş putea să trec pe la el. M-am dus pe dată şi am dat peste un domn Goldschmidt foarte confuz. Mi-a arătat o înştiinţare că familia Frank plecase. Aşa cum a fost instruit, plănuia să ducă pisica vecinilor şi eu am fost de acord că era o idee bună. Ii era teamă că locuinţa avea să fie percheziţionată, aşa ca am luat fiecare cameră la rând, făcând ordine pe ici, pe colo şi curăţând lucrurile rămase pe masă de la micul dejun. Deodată am văzut un carneţel pe biroul doamnei Frank cu o adresă de Maastricht scrisă pe el. Cu toate că ştiam că doamna Frank îl lăsase acolo intenţionat, m-am prefăcut că sunt surprins şi terifiat şi l-am implorat pe domnul Goldschmidt să ardă acea hârtie incriminatoare. Am jurat că nu ştiam nimic despre dispariţia voastră, dar carneţelul mi-a dat o idee. “Domnule Goldschmidt”, i-am spus eu, “pun pariu că ştiu de unde e adresa asta. Acum vreo şase luni un ofiţer superior a venit la birou. Se pare că el şi domnul Frank au crescut împreună. El a promis să îl ajute pe domnul Frank dacă va avea vreodată nevoie. Din câte îmi amintesc, stătea în Maastricht. Cred că acest ofiţer s-a ţinut de cuvânt şi că plănuieşte cumva să îi ajute să treacă graniţa în Belgia, iar apoi în Elveţia. Nu e niciun pericol în a-i spune asta unor prieteni de-ai familiei Frank care întreabă de ei. Desigur, nu trebuie să aduci vorba de Maastricht ». După aceea am plecat. Aceasta e povestea pe care majoritatea prietenior voştri o ştiu, pentru că am auzit-o mai târziu de la alţii.”
Ni s-a părut extrem de amuzant, dar am râs şi mai tare când domnul van Daan a zis că unii oameni au o imaginaţie foarte bogată. De exemplu, o famile care locuia pe lânga noi a pretins că ne-au văzut pe toţi patru mergând pe biciclete în acea dimineaţă şi o altă femeie era absolut sigură că ne urcaserăm într-un fel de vehicul militar în miez de noapte.
A ta, Ana
Vineri, 21 august 1942
Dragă Kitty,
Acum Anexa Secretă a devenit cu adevărat secretă.
Pentru că atât de multe case sunt percheziţionate în căutarea unor biciclete ascunse, domnul Kugler s-a gândit că ar fi mai bine să se monteze o biblioteca în faţa intrării în ascunzătoare. Se mişcă pe balamale şi se deschide ca o uşă. Domnul Voskuijl s-a ocupat de tâmplărie(domnul Voskuijl a aflat că noi şapte ne ascundem şi ne-a fost de mare ajutor).
Acum ori de câte ori vrem să coborâm trebuie să ocolim şi apoi să sărim. După primele trei zile eram cu toţii plini de cucuie pe frunte, după ce ne loviserăm cu capul de perete din cauza intrării joase. Apoi Peter a încercat să amortizeze, batând în cuie un prosop umplut cu rumeguş pe rama de la uşă. Să vedem dacă ajută la ceva!
Nu prea mă mai ocup de şcoală. Mi-am dat o vacanţă până în septembrie. Tata vrea să înceapă să mă mediteze, dar trebuie să cumpărăm toate cărţile mai întâi.
Nu s-au schimbat multe în viaţa noastră aici. Peter s-a spălat pe cap astăzi, dar asta nu e ceva important. Eu şi domnul van Daan nu prea ne înţelegem. Mama mă tratează ca pe un copil mic şi asta nu îmi place deloc. În rest, lucrurile merg ceva mai bine. Nu cred că Peter s-a făcut mai drăguţ. E un băiat insuportabil care stă toată ziua tolănit în pat, trezindu-se din când în când ca să facă puţină tâmplărie înainte să se întoarcă la somn. Ce nătâng!
Mama mi-a ţinut una din predicile ei cumplite în dimineaţa asta. Avem păreri diferite despre orice. Tata e un dulce; poate că se mai supără câteodată pe mine, dar niciodată nu durează mai mult de cinci minute.
Astăzi e frumos afară, cald şi plăcut şi, în ciuda a tot, profităm de vreme stând lungiţi pe patul pliant din mansardă.
A ta, Ana
Comentatiu adăugat de Ana pe 21 septembrie 1942: Domnul van Daan s-a purtat tare frumos cu mine. N-am zis nicio vorbă, dar am de gând să mă bucur de asta cât durează.
Miercuri, 2 septembrie 1942
Dragă Kitty,
Domnul şi doamna van Daan s-au certat cumplit. Nu am mai văzut aşa ceva, din moment ce mama şi tata nici nu se gândesc să ţipe unul la altul în halul ăsta. Cearta a pornit de la ceva atât de neînsemnat că nu ar fi meritat să irosească niciun cuvânt. Ei bine, fiecare cu ale lui.
Desigur, e tare dificil pentru Peter, care e mereu prins la mijloc, dar nimeni nu îl mai ia in serios, din moment ce e hipersensibil şi leneş. Ieri a fost foarte îngrjorat pentru că i se părea că limba lui e albastră în loc să fie roz. Acest fenomen ciudat a dispărut la fel de repede cum a început. Astăzi se plimbă prin casa cu o eşarfă pentru că i-a înţepenit gâtul. Alteţa sa s-a plâns şi de dureri de spate. Junghiuri şi dureri de inimă, rinichii şi plămânii nu ies nici ei din discuţie. Este un mare ipohondru!(Asta e cuvântul,nu-i aşa?)
Mama şi doamna van Daan nu înţeleg foarte bine. Sunt destule motive pentru certuri. Ca să îţi dau un exemplu, doamna van Daan a luat trei cearceafuri de-ale noastre din coşul de rufe. Crede că ale mamei pot fi folosite pentru ambele familii. O să aibă o surpriză neplăcută când o să descopere că mama a decis să facă la fel.
Mai mult, doamna van D. e tare iritată pentru că folosim vesela ei şi nu pe a noastră. Încă mai încearcă să-şi dea seama ce am făcut cu farfuriile noastre, care sunt mult mai aproape decât crede ea, din moment ce sunt împachetate în cutii de carton în mansardă, ascunse după nişte reclame de la Opekta. Cât timp vom sta aici, nu va pune mâna pe farfurii. Este cu atât mai bine pentru că mereu fac boroboaţe! Ieri am spart unul dintre bolurile de supă ale doamnei van Daan.
”Of!”a exclamat ea, ”Nu poţi să fii mai atentă?Ala era ultimul.”
Nu uita, Kitty, că cele două doamne vorbesc o olandeză îngrozitoare(nu îndrăznesc să vorbesc şi despre domni: s-ar simti foarte insultaţi). Dacă ai auzi una dintre certurile lor patetice, ai muri de râs. Am renunţat să le atragem atenţia asupra greşelilor, din moment ce corectarea lor nu ar ajuta la nimic. De câte ori o voi cita pe mama sau pe doamna van Daan voi scrie corect, în loc să încerc să reproduc exact ce au spus.
Săptămâna trecută a avut loc o scurtă întrerupere a rutinei noastre. Asta datorită lui Peter şi a unei cărţi despre femei. Trebuie să îţi spun că Margot şi Peter au voie să citească aproape toate cărţile pe care domnul Kleiman ni le împrumută. Dar adulţii au preferat să ţină această carte specială pentru ei. Asta a stârnit imediat curiozitatea lui Peter. Ce fruct interzis putea să conţină? S-a furişat cu cartea când mama lui era jos şi vorbea şi a fugit cu prada în mansardă. Timp de doua zile totul a mers bine. Doamna van Daan ştia ce pune la cale, dar nu a zis nimic până când a aflat domnul van Daan. Acesta a făcut o criză, a luat cartea şi a presupus că toată povestea s-a terminat. În orice caz, el a neglijat curiozitatea fiului său. Peter, deloc descurajat de întamplarea cu tatăl său, a început să se gândească la moduri în care ar fi putut să termine de citit acea carte interesantă.
Între timp, doamna van Daan a întrebat-o pe mama ce crede despre asta. Mama nu credea că această carte era potrivită pentru Margot, dar nu vedea niciun rau în a o lăsa să citească toate celelalte cărţi.
"Vedeţi, doamnă van Daan”, i-a spus mama, ”este o mare diferenţă între Margot şi Peter. Pentru început, Margot e fată, iar fetele sunt întotdeauna mai mature decât băieţii. În al doilea rând, ea a citit deja o groază de cărţi serioase şi nu le caută pe cele care nu îi mai sunt interzise. În al treilea rând, Margot este mult mai sensibilă şi mai avansată din punct de vedere intelectual datorită celor patru ani în care a învaţat la o şcoală excelentă.”
Doamna van Daan a fost de acord cu ea, dar i s-a părut greşit ca o chestiune de principiu să îi laşi pe tineri să citească cărţi scrise pentru adulţi.
În acest timp, Peter s-a gândit la un moment potrivit în care nimeni să nu fie interesat de el sau de carte. La şapte şi jumătate seara, când întreaga familie asculta radioul din biroul privat, şi-a luat comoara şi a şters-o în mansardă din nou. Ar fi trebuit să se întoarcă până la opt şi jumătate, dar era aşa de prins de carte că a uitat de ceas şi tocmai voia să coboare când tatăl lui a intrat în camera. Scena care a urmat nu a fost deloc surprinzătoare: după o palmă, o lovitură şi o ceartă teribilă, cartea stătea pe masă, iar Peter era în mansardă.
Cam aşa stăteau lucrurile când a venit timpul ca toată familia să se aşeze la masă. Peter a rămas sus. Nimeni nu s-a gândit la el măcar pentru o clipă; a trebuit să se ducă la culcare fără să fi servit cina. Am continuat să mâncăm,şi să vorbim cu voioşie, când deodată am auzit o şuierătură pătrunzătoare.Am lăsat furculiţele din mână şi ne-am uitat unii la alţii, iar şocul ni se putea citi pe feţe.
Apoi i-am auzit vocea lui Peter prin horn: ”Nu o să cobor!”
Domnul van Daan a sărit de pe scaun, şervetul i-a căzut pe podea şi a ţipat, cu sângele urcându-i în obraji: ”Mi-a ajuns!”
Tata, temându-se de ce se putea întâmpla l-a apucat de braţ şi cei doi bărbaţi s-au dus în mansardă. După o ceartă aprinsă şi cu mult efort, Peter a rămas în camera lui cu uşa închisă, iar noi ne-am aşezat din nou la masă.
Doamna van Daan a vrut să păstreze o bucată de pâine pentru odrasla ei, dar domnul van Daan era neclintit. ”Dacă nu îşi cere scuze în momentul ăsta, va trebui să doarmă în mansardă.”
Noi am protestat, fiind de părere că să meargă la culcare fără să mănânce era o pedeapsă suficienta. Dacă Peter ar fi răcit? Nu aveam cum să chemăm un doctor.
Peter nu şi-a cerut scuze şi s-a întors în mansardă. Domnul van Daan a hotărât să-l lase singur, deşi a observat în dimineaţa următoare că Peter dormise în patul lui. La ora şapte el s-a întors din nou în mansardă, dar a fost convins să coboare după ce tata a avut o discuţie prietenească cu el. După trei zile de priviri înţepătoare şi o tăcere aspră, totul a revenit la normal.
A ta, Ana
Traducere realizată de Barbu Corina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu