Pagini de jurnal (2)

Sâmbătă, 20 iunie 1942

Dragă Kitty,

Lasă-mă să încep numaidecât; e plăcut şi liniştit acum. Tata şi mama sunt plecaţi şi Margot s-a dus să joace ping-pong cu alţi tineri şi cu prietena ei, Trees.. Şi eu am jucat ping-pong destul de mult în ultima vreme. Atât de mult încât cinci dintre noi, fetele, am format un club. Este numit "The Little Dipper Minus Two." Un nume cu adevărat prostesc, dar e bazat pe o greşeală. Am vrut să dăm cllubului nostru un nume special, şi pentru că eram cinci, ne-a venit ideea cu Little Dipper. Noi credeam că e alcătuit din cinci stele, dar s-a dovedit fals. Are şapte, ca the Big Dipper, ceea ce explică „minus două”. Ilse Wagner are un set de ping-pong şi Wagneri ne laşa să jucăm în marea lor sufragerie de câte ori vrem. Şi cum nouă, celor cinci jucătoare ne place îngheţata, mai ales vara, şi cum te înfierbânţi jucând ping-pong, jocurile noastre se sfârşesc cu o vizită la cea mai apropiată cofetărie care este îngăduită evreilor: sau Oasis sau Delphi. De mult nu ne mai scotocim de bani de îngheţată – aproape mereu e aşa aglomerat la Oasis, încât nu-i greu să găsim câţiva tineri generoşi dintre cunoştinţele noastre sau un admirator care să ne ofere mai multă îngheţată decât putem noi mânca într-o săptămână.

Eşti probabil surprinsă când mă auzi vorbind de admiratori la o vârstă atât de fragedă. Din păcate, sau nu, acest viciu e în floare în şcoala noastră. Imediat ce un băiat mă întreabă dacă poate să mă însoţească pe bicicletă până acasă şi ajungem să vorbim, nouă din zece pot fi sigură că se va îndrăgosti de mine pe loc şi nu mă va pierde din vedere nicio clipă. Ardoarea lui se răceşte, mai ales dacă nu-i bag în seamă privirile pasionate şi pedalez pe drumul meu. Dacă lucrurile merg atât de rău încât încep să pomenească despre „a-i cere permisiunea Tatălui tău”, alunec uşor cu bicicleta, ghiozdanul îmi cade şi tânărul se simte obligat să coboare de pe a lui şi să mi-l ridice, timp în care schimb subiectul de conversaţie.

Aceştia sunt de tipul cel mai inocent. Desigur, sunt de cei care te sărută cu forţa sau încearcă să te apuce de braţ, dar aceştia sigur au nimerit prost. Mă dau jos de pe bicicletă şi ori le refuz compania, ori mă port de parcă aş fi fost insultată şi le spun în termeni categorici să-şi urmeze drumul spre casă fără mine. Ei, acum am pus bazele prieteniei noastre. Până mâine, a ta, Ana.

Duminică, 21 iunie 1942

Dragă Kitty,

Întreaga noastră tremură de frică! Motivul este, desigur, întâlnirea în care profesorul va decide cine va fi promovat în clasa următoare şi cine nu. G. Z. râdem de murim de cei doi băieţi din spatele nostru, C.N. şi Jacques Kocernoot, care şi-au compromis toate economiile pentru vacanţă pe pariuri. De dimineaţă până seară auzi doar „O să treci. Nu. Nu trec.”. „Ba da, treci”, „Nu, nu trec”. Chiar şi privirile imploratoare ale lui G. şi izbucnirile mele furioase nu-i pot linişti. Dacă mă întrebi pe mine, sunt aşa mulţi proşti că un sfert din clasă ar trebui să rămână repetentă, dar profesorii sunt cele mai imprevizibile creaturi de pe pământ. Poate măcar de data asta vor fi înspre bine. Nu mă îngrijorez prietenele mele sau pentru mine. Noi trecem. Singura materie de care nu sunt sigură e matematica. Oricum nu putem decât să aşteptăm. Până atunci continuăm să vorbim, ca să ne încurajăm una pe alta. Eu mă înţeleg destul de bine cu toţi profesorii mei. Sunt nouă, şapte bărbaţi şi două femei. Mr. Keesing, bătrânul mohorât care predă mate, a fost furios pe mine multă vreme pentru că vorbesc prea mult. După mai multe averismente, mi-a dat o temă suplimentară. Un eseu cu tema: „o palavragioaică”. Ce poţi să scrii despre asta? Mă voi preocupa mai târziu, am decis. Mi-am însemnat tema în carneţel, l-am băgat în ghiozdan şi am încercat să stau liniştită.

În acea seara, după ce am terminat cu restul de teme, însemnarea despre eseu mi-a atras atenţia. Am început să mă gândesc la acest subiect în timp ce mestecam capătul stiloului meu. Oricine ar putea să se abată de la subiect sau să lase loc mai mare între cuvinte, pentru a umple spaţiul, dar şmecheria era să vin cu argumente convingătoare pentru a dovedi necesitatea comunicării. M-am gândit şi m-am gândit şi brusc mi-a venit o idee. Am scris cele trei pagini pe care d-l Keesing m-a pus să le scriu şi am fost mulţumită. Am susţinut că a comunica este un “dar” al femeilor, pe care fac tot posibilul să-l ţină sub control, dar că niciodată nu aş fi capabilă să mă dezvăţ de acest obicei, deoarece mama mea vorbeşte la fel de mult ca mine, dacă nu chiar mai mult, şi nu se poate face nimic în legătură cu trăsăturile moştenite. D-l Keesing s-a amuzat când a citit argumentele mele, dar când am încep să vorbesc în ora următoare, mi-a dat de scris un al doilea eseu. De data aceasta, eseul trebuia să se bazeze pe tema "O vorbăreaţă incorigibilă”. I l-am înmânat şi d-l Keesing nu a avut de ce să se mai plângă următoarele două ore. Cu toate acestea, în timpul celei de-a treia ore i-a ajuns. "Anne Frank, ca pedeapsă pentru pălăvrăgeala, vei scrie un eseu intitulat : « Mac,mac, mac, a spus doamna Chatterback ».
Clasa a râs. A trebuit să râd şi eu, deşi aproape epuizasem ideile pe tema vorbăriei. Era timpul de a veni cu altceva, ceva original. Prietena meu, Sanne, care e talentată la poezie, s-a oferit să mă ajute să scriu eseul
de la început până la sfârşit în versuri. Am sărit în sus de bucurie. Keesing a încercat facă o glumă pe seama mea,cu această temă ridicolă, dar m-am asigurat că a gluma va fi pe seama lui. Am terminat poemul şi era superb! Era vorba despre o mamă raţă şi un tată lebădă ce aveau trei pui de răţuşcă, care au fost muşcaţi până au murit, de către tatăl lor, pentru că măcăneau prea mult. Din fericire, Keesing a apreciat gluma. El a citit poemul clasei, adăugînd propriile sale comentarii. De atunci, am avut permisiunea de a vorbi şi nu mi s-au mai dat teme suplimentare. Dimpotrivă, Keesing a glumit în toate zilele ce au urmat. A ta, Anne.

Miercuri, 24 iunie 1942

Dragă Kitty,

Este caniculă. Toată lumea transpiră şi pufăie, şi pe căldura asta trebuie să merg pe jos pretutindeni. Abia acum îmi dau seama cât de bun este un tramvai, dar noi, evreii, nu ne putem permite acest lux. Propriile picioare sunt destul de bune pentru noi. Ieri, la amiază m-am întâlnit cu dentistul pe strada Jan Luykenstraat. Este un drum lung de la şcoala noastră de pe Stadstimmertuinen. In acea după-amiază, aproape adormisem în banca mea. Din fericire, oamenii îţi oferă automat ceva de băut. Dentistul este chiar drăguţ. Singurul mod de transport disponibil pentru noi este feribotul. Cârmaciul de la Josef Israelkade ne-a luat cu el, cînd l-am rugat. Nu e vina olandezilor că noi, evreii, avem parte de vremuri aşa de grele.

Mi-aş fi dorit să nu merg la şcoală. Bicicleta mea fusese furată în timpul vacanţei de Paşte, iar tata dăduse bicilceta mamei unor prieteni creştini pentru a o păstra. Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că vacanţa de vară este aproape. Încă o săptămână şi s-a terminat chinul. Ceva neaşteptat s-a întâmplat ieri dimineaţă. In timp ce treceam pe lânga suporturile de biciclete, mi-am auzit strigat numele. M-am întors şi l-am văzut pe băiatul drăguţ pe care l-am întalnit cu o seară înainte la prietena mea, Wilma. Este văr de-al doilea cu Wilma. Mereu mă gandeam că Wilma este draguţă, şi chiar este, dar vorbeşte mereu despre băieţi, ceea ce mă plictiseşte. El a venit spre mine, oarecum timid şi s-a prezentat ca « Hello Silberberg ». Am fost puţin surprinsă, deoarece nu ştiam ce doreşte, dar am descoperit repede. Mi-a cerut voie să-mi ţină companie în drum spre şcoală. « Cât timp mergi în aceeaşi direcţie, voi veni cu tine », am spus. Si aşa am mers împreună. Hello are 16 ani şi este bun la spus poveşti amuzante. M-a aşteptat şi în dimineaţa asta şi bănuiesc că mă va aştepta şi de acum încolo.

Anne.

Miercuri, 1 iulie 1942

Dragă Kitty,

Până astăzi nu am găsit niciun pic de timp să-ţi scriu. Am fost cu prietenii toată ziua de joi, vineri am avut companie şi cam aşa a fost până azi. Eu şi Hello ne-am cunoscut foarte bine în ultima săptămână şi mi-a spus multe despre el. Vine din Gelsenkirchen şi locuieşte cu bunicii lui. Părinţii lui sunt în Belgia, dar nu există nicio cale ca el să ajungă acolo. Hello a avut o prietenă pe nume Ursula. O cunosc şi eu. Este foarte drăguţă şi foarte plictisitoare. De când m-a cunoscut pe mine, Hello şi-a dat seama că se plictisea cu Ursula. Eu sunt ca un fel de imbold pentru el. Niciodată nu ştii la ce eşti bun.

Jacque a stat sâmbată noapte aici. Duminică după-amiază a fost la Hanneli, iar eu m-am plictisit de moarte. Hello ar fi trebuit să vină în seara aceea, dar a sunat cam pe la 6. Am răspuns la telefon, iar el a spus « Sunt Helmuth Silberberg . Pot vorbi cu Anne, vă rog ?»

« Oh, bună. Aici Anne. »

« Oh, bună, Anne. Ce mai faci ? »

« Bine, merci. »

Voiam să-ţi spun că îmi pare rău, dar nu pot veni diseară, deşi mi-ar plăcea să vorbesc cu tine. E ok dacă vin şi te iau în vreo 10 minute ? «

“Da, e în regula. Pa – pa! “

“ Ok, vin repede. Pa – pa!”

Am închis, mi-am schimbat hainele şi mi-am aranjat părul. Eram atât de nerăbdătoare, încat m-am aşezat la fereastră ca să-l aştept. In fine, a apărut. Culmea, nu m-am grăbit să ajung jos, ci am aşteptat ca el să sune la sonerie. M-am dus jos să deschid, iar el ajunsese la fix.

« Anne, bunica mea crede că eşti prea tânără ca să mă întâlnesc cu tine. Ea zice că ar trebui să merg la Lowenbach, dar tu ştii că eu nu mai ies cu Ursula. »

« Nu, nu ştiam. Ce s-a întamplat ? V-aţi certat ? »

« Nu, nimic de genul ăsta. I-am zis că eu şi Ursula nu prea suntem făcuţi unul pentru celălalt şi că ar fi bine să nu ne mai întâlnim, dar ea este bine-venită la noi şi cred că şi eu voi fi bine-venit la ea. De fapt, am crezut că Ursula se întâlneşte cu alt băiat şi m-am comportat cu ea în consecinţă. Dar nu era adevărat. Apoi, unchiul meu a spus că ar trebui să-mi cer scuze, dar desigur că nu simţeam că ar fi trebuit şi de asta ne-am despărţit. Ăsta e doar unul dintre motive.

Acum bunica mea vrea ca eu să mă văd cu Ursula, nu cu tine, dar nu-s de acord şi nici nu o voi face. Uneori persoanele în vârsta au idei demodate, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să nu-i respect. Am nevoie de bunicii mei, dar intr-un oarecare fel si ei au nevoie de mine. De acum inainte voi fi liber miercuri dupa-amiază. Vezi tu, bunicii mei m-au înscris la un curs de tâmplărie, dar eu nu merg acolo, ci la un club organizat de sionişti. Ai mei nu mă lasă, deoarece sunt anti-sionişti. Nu sunt un sionist fanatic, dar mă interesează. Oricum, în ultimul timp a fost un dezastru, aşa că mă gândeam să renunţ. Aşa că miercurea viitoare e ultimul curs. Asta înseamnă că ne putem vedea miercuri seară, duminică după-amiază, sâmbătă seară, poate chiar mai des. »

« Dar dacă bunicii tăi nu te lasă…nu ar trebui să-i păcăleşti. »

« Totul e permis în dragoste si în razboi . »

Chiar atunci am trecut de libraria lui Blankevoort, iar acolo era Peter Schiff cu alti doi băieti ; era prima oară când mă saluta după mulţi ani şi asta m-a făcut să mă simt bine..

Luni seara, Hello a venit să-i cunoască pe mama si pe tata. Cumparasem o prăjitură şi bomboane şi ne-au servit ceai si prăjituri, dar nici eu, nici Hello nu ne-am simţit prea comod. Aşa că am ieşit la o plimbare şi am ajuns acasă abia la ora 8. Tata era furios. A spus că a fost o greşeală din partea mea să vin aşa de târziu acasă. I-am promis că pe viitor o să fiu acasă la 8 fără 10.

Wilma mi-a povestit că într-o seară, când Hello era la ea, l-a întrebat « Care îţi place mai mult ? Ursula sau Anne ? ». El a raspuns « Nu este treaba ta. »Dar când a plecat ( ei nu mai vorbiseră unul cu celălalt pe tot parcursul serii), el a spus « Ei bine, îmi place mai mult de Anne, dar nu mai spune nimănui. Pa ! » şi pac…a ieşit pe uşă.

In tot ce zice şi ce face, se vede că Hello este îndrăgostit de mine şi este o schimbare oarecum bine-venită. Margot ar spune că Hello este chiar potrivit.Şi eu cred la fel, poate chiar mai mult. Mama spune despre el că « este un tânăr chipeş, amabil şi politicos ». Mă bucur că se înţelege atât de bine cu toţi. Cu excepţia prietenelor mele. El le consideră mult prea copilaroase şi are dreptate. Jacques încă mă tachinează în legatură cu el, dar nu-s îndragostită de el. Nu, chiar. E ok pentru mine să am băieţi ca prieteni. Nimeni nu se supăra.

Mama mă întreaba mereu cu cine mă voi căsători când voi fi mare, dar pariez că nu s-ar gândi la Peter, deoarece nu i-am dat nimic de bănuit. Il iubesc pe Peter, aşa cum nu am iubit pe nimeni altcineva şi cred că iese cu alte fete doar ca să îşi ascundă sentimentele pentru mine. Poate crede că eu şi Hello suntem îndrăgostiţi unul de celălalt, ceea ce nu e adevărat. Este doar un prieten sau un amic, aşa cum îl clasifică mama.

A ta, Anne.

Duminică, 5 iulie 1942

Dragă Kitty,

Ceremonia de absolvire de la Teatrul Evreiesc de vineri a mers aşa cum mă aşteptam. Carnetul meu de note nu arăta prea rău. Am un singur D, un C la algebra şi in rest numai B-uri, cu excepţia +B - urilor şi a -B – urilor. Părinţii mei sunt mulţumiţi. Ei nu sunt precum ceilalţi părinţi când e vorba de note. Cât timp sunt sănătoasă şi fericită şi nu mă plâng prea mult, ei sunt mulţumiţi. Dacă aceste trei aspecte sunt în regulă, celelalte se vor rezolva de la sine.

Eu sunt exact opusul. Nu vreau să fiu o elevă slabă. Am fost acceptată la liceul evreiesc în mod condiţionat. Ar fi trebuit să stau în clasa a şaptea la Şcoala Montessori, dar când copiii evrei au fost nevoiţi să meargă la şcoli evreieşti, dl. Elte ne-a acceptat în cele din urmă pe mine şi pe Lies Goslar.

Lies a terminat şi ea anul acesta, deşi va trebui să repete examenul la geometrie. Biata Lies. Nu îi este prea uşor să inveţe acasă. Surioara ei mai mică, un copilaş în vârstă de doi ani, se joacă toată ziua în camera ei. Dacă Gabi nu face cum vrea ea, începe să plângă, iar dacă Lies nu are grijă de ea, doamna Goslar începe să urle. Aşa că lui Lies îi este foarte greu să-şi facă temele, cu tot ajutorul pe care îl primeşte. Părinţii doamnei Goslar locuiesc alături, dar toată familia mănâncă împreună. Acolo menajera, aici bebeluşul, colo domnul Goslar şi mereu nervoasa doamna Goslar, care aşteapta încă un copil…Biata Lies, trebuie să-i fie foarte greu.

Sora mea, Margot, şi-a primit şi ea carnetul. Excelent, ca de obicei. Dacă am fi avut ceva în genul « magna cum laude », ea ar fi trecut fără probleme. Este atât de deşteaptă…

Tata a fost mult timp acasă în ultima vreme. Nu are nimic de făcut la birou ; trebuie să fie îngrozitor să te simţi nefolositor. Dl. Kleiman a preluat Opekta, iar d-l Kulger, Gies & Co. .

Acum câteva zile, după ce ne-am plimbat prin apropiere, tata a început să ne spună că ar trebui să ne ascundem. A spus că ne va fi greu să trăim separate de restul lumii. L-am intrebat de ce îşi pune problema asta acum.

« Ei bine, Anne, ştii că de peste un an am dus din lucrurile noastre prietenilor, pentru a nu fi luate de nemţi. şi nici nu vreau să cădem în ghearele lor. Aşa că vom fi pe cont propriu şi nu vom aştepta să fim goniţi. »

« Dar când, tată ? » Părea atât de serios încât m-am speriat.

« Nu-ţi face probleme. Vom avea grija de tot. Bucură-te cât mai poţi de viaţa liberă. »

Asta a fost…Sper ca aceste cuvinte sumbre să nu se adeverească prea curând. Suna soneria, Hello e aici. E timpul să mă opresc.

A ta, Anne.

Miercuri, 8 iulie 1942

Dragă Kitty,

Parcă au trecut ani de duminică dimineaţă până acum. S-au schimbat atât de multe, ca şi cum lumea s-ar fi întors cu susul în jos. Dar după cum vezi, Kitty, sunt încă în viaţă şi asta e cel mai important. Tata zice « Sunt în viaţă, sunt bine, dar nu mă întreba unde şi când. ». Poate că nu pricepi ce îţi zic acum, aşa că o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat duminică după-amiază.

La ora 3 ( Hello plecase, dar se presupunea că trebuie să vină mai târziu), a sunat soneria. Nu am auzit-o din moment ce eram pe balcon, citind la soare. Un pic mai târziu, Margot a aparut în uşa bucătăriei foarte agitată. Tata a primit o citaţie de la SS », a şoptit ea. « Mama s-a dus să-l viziteze pe d-l van Daan( d-l van Daan este partener de afaceri cu tata şi un bun prieten de familie). Eram şocata. O citaţie…toată lumea ştie ce înseamna. Imagini despre lagare de concentrare şi celule de închisoare mi-au trecut prin cap. Cum putem să-l lăsăm pe tata să aibă aşa un destin ? «Desigur că nu se va duce », a declarat Margot, în timp ce o aştepta pe mama în camera de zi. « Mama a plecat la d-l van Daan pentru a se interesa dacă putem să ne mutam în ascunzatoare de mâine. Familia van Daan vine şi ea cu noi.. Vom fi şapte în total. » Era linişte. Nu puteam să vorbim. Gândul că tata vizita pe cineva de la spitalul evreiesc, neştiind ce se întâmplă, aşteptarea mamei, căldura, suspansul ne-au făcut să amuţim.

Brusc, soneria a sunat din nou. « Este Hello », am spus.

“ Nu deschide usa!”, a exclamat Margot ca să mă oprească. Dar nu era necesar, din moment ce am auzit-o pe mama şi d-l van Daan vorbind cu Hello jos. Cei doi au intrat, închizand uşa în urma lor. De fiecare dată când suna soneria, eu sau Margot ne duceam încetişor jos să vedem dacă e tata şi nu lăsam pe nimeni înăuntru. Eu şi Margot am fost alungate din cameră, deoarece mama si d-l van Daan doreau să vorbească între patru ochi.

Când stâteam în dormitorul nostru, Margot mi-a spus că înştiinţarea nu era pentru tata, ci pentru ea. După acest al doilea şoc, am început să plâng. Margot are şaisprezece ani, iar aparent ei vor să trimită fetele de vârsta ei să trăiască pe cont propriu. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că nu se va duce ; aşa spusese mama şi probabil asta a vrut să zică şi tata când a spus că ne vom ascunde. Să ne ascundem…unde ne vom ascunde ? In oraş ? La ţara ? Într-o casă ? Într-un şopron ? Unde, când, cum ? Acestea erau întrebarile pe care nu le puteam pune, dar care îmi treceau prin minte.

Eu şi Margot am început să punem cele mai importante lucruri ale noastre într-un ghiozdan. Primul lucru pe care l-am pus a fost acest jurnal, apoi batistele, cărţile de şcoală, un pieptăn şi scrisori mai vechi. Preocupată de faptul că va trebui să mă ascund, am aruncat cele mai nebuneşti chestii în ghiozdan, dar nu îmi pare rău. Amintirile înseamnă pentru mine mai mult decât rochiile.

Tata a venit în sfârşit acasă pe la cinci şi l-am sunat pe dl. Kleiman pentru a-l întreba dacă poate trece pe la noi în acea seara. Dl. van Daan a plecat şi s-a dus s-o ia pe Miep. Miep a sosit şi a promis să se întoarcă târziu în acea noapte pentru a lua cu ea un rucsac plin de pantofi, rochii, lenjerie intima şi şosete. După asta s-a lăsat linişte în apartamentul nostru. Nimeni nu prea avea pofă de mâncare. Încă era cald, iar totul era foarte ciudat.

Am închiriat apartamentul nostru mare de sus domnului Goldschmidt, un bărbat în floarea vârstei, divorţat, care nu prea avea ce face în acea seara şi, cu toate insistentele noastre politicoase a stat până pe la zece.

Miep şi Jan Gies au venit pe la unsprezece. Miep, care a lucrat pentru compania tatei din 1933, a devenit o prietenă apropiată şi la fel şi soţul ei Jan. Incă o dată, pantofi, şosete, cărţi şi lenjerie intimă au dispărut în rucsacul lui Miep şi în buzunarele adânci ale lui Jan. La unsprezece jumate, dispăruseră şi ei.

Eram epuizată şi, cu toate că ştiam că va fi ultima noapte în patul meu, am adormit imediat şi nu m-am trezit până nu m-a chemat mama la ora cinci jumate în dimineaţa urmatoare. Din fericir,e nu era la fel de cald ca duminică ; o ploaie călduţă a căzut în timpul zilei.

Traducere de Badea Theodor