Vineri, 25 septembrie 1942
Dragă Kitty,
Tata are un prieten, un om de aproape 75 de ani, numit Dl. Dreher, care e bolnav, sărac şi surd de-a binelea. Alături de el, ca un însoţitor nefolositor, e soţia lui, cu 27 de ani mai tânără şi la fel de săracă, ale cărei mâini şi picioare sunt încărcate cu brăţări şi inele reale şi false rămase din zilele bune. Acest Dl. Dreher era deja un mare deranj pentru Tata şi întotdeauna am admirat răbdarea de sfânt cu care se descurcă cu acest bătrân patetic la telefon. Când încă locuiam acasă, mama obişnuia să-l sfătuiască pe Tata să pună un gramofon în faţa receptorului, unul care ar fi repetat la fiecare trei minute, „Da, Dl. Dreher” şi „Nu, Dl. Dreher”, de vreme ce bătrânul niciodată nu înţelegea oricum niciun cuvânt din replicile foarte lungi ale Tatei.
Astăzi Dl. Dreher a sunat la birou şi l-a rugat pe Dl. Kugler să vină să-l vadă. Dl. Kugler n-avea chef şi a spus că o va trimite pe Miep, dar Miep a anulat întâlnirea. D-na Dreher a sunat la birou de trei ori, dar din moment ce Miep era teoretic afară întreaga după-amiaza, a trebuit să imite vocea lui Bep. Jos în birou ca şi sus în Anexă, se auzeau multe râsete. Acum de fiecare dată când telefonul sună, Bep spune „Aceasta este D-na Dreher!” şi Miep trebuie să râdă, aşa încât persoana de la celălalt capăt al firului e întâmpinată cu un chicotit nepoliticos. Nu-ţi dai seama? Acesta trebuie să fie cel mai tare birou din întreaga lume. Şefii şi fetele de la birou se distrează atât de bine!
În unele după-amiezi mă duc la familia van Daan pentru o mică discuţie. Mâncăm „prăjituri bulgăre de naftalină” ( prăjituri de melasă ce au fost ţinute într-un dulap impregnat cu naftalină) şi ne simţim bine. De curând, conversaţia a fost despre Peter. Am zis că mă mângâie des pe obraz ceea ce nu-mi place. M-au întrebat într-un mod tipic de adult dacă aş putea învăţa vreodată să-l iubesc pe Peter ca pe un frate, din moment ce el mă iubeşte ca pe o soră. „Oh, nu!” am spus, dar ceea ce gândeam era „Oh, ugh!”. Doar imaginează-ţi! Am adăugat că Peter e un pic rigid, probabil deoarece e timid. Băieţii care nu sunt obişnuiţi cu prezenţa fetelor sunt aşa.
Trebuie să spun că secţia bărbaţilor din Comitetul Anexei e foarte creativă. Ascultă schema cu care au venit pentru a-i da un mesaj domnului Broks, un reprezentant de vânzări al Companiei Opekta (Opekta Co) şi prieten care a ascuns clandestin câteva din lucrurile noastre! Vor scrie o scrisoare unui proprietar de magazin în Zealand de Sud care este, indirect, unul dintre clienţii firmei Opekta şi îl vor ruga să completeze un formular şi să-l trimită înapoi în plicul anexat adresat sieşi. Tata va scrie el însuşi adresa pe plic. Odată ce scrisoarea e înapoiată în Zealand, formularul poate fi înlăturat şi un mesaj scris de mână ce confirmă că Tata e în viaţă poate fi pus în plic. În acest fel, Dl. Broks poate citi scrisoarea fătă să suspecteze vreun şiretlic. Au ales provincia Zealandei pentru că e aproape de Belgia (o scrisoare poate fi uşor şterpelită peste graniţă) şi pentru că nimeni nu are voie să călătorească acolo fără un permis special. Unui vânzător obişnuit ca Dl. Broks nu i s-ar da niciodată un permis.
Ieri, Tata a făcut altă scenă comică. Ameţit de somn, el s-a împleticit către pat. Picioarele lui erau reci, deci i-am împrumutat şosetele mele pentru pat. Cinci minute mai târziu el le-a azvârlit pe podea. Apoi şi-a tras pătura peste cap centru că îl deranja lumina. Veioza era închisă şi el şi-a scos precaut capul de sub aşternuturi. Era totul foarte amuzant. Am început să vorbim de faptul că Peter îi spune lui Margot că e băgăcioasă. Dintr-odată vocea Tatei s-a auzit de dedesubt „Vrei să spui că stă pe fundul ei”.[joc de cuvinte intraductibil în limba română]
Mouschi, pisica, devine mai drăguţă cu mine pe zi ce trece, dar încă mi-e într-un fel teama de ea.
A ta, Ana.
Duminică, 27 septembrie 1942
Dragă Kitty,
Mama şi cu mine am avut astăzi o aşa-numită „discuţie”, dar partea enervantă este că am izbucnit în lacrimi. N-am ce face. Tati este întotdeauna drăguţ cu mine şi el întotdeauna mă înţelege mult mai bine. În momente ca acesta nu o suport pe mama. E evident că sunt o străină pentru ea; ea nici măcar nu ştie ce cred despre cele mai obişnuite lucruri.
Vorbeam despre îngrijitoare şi de faptul că ar trebui să te referi la ea ca la „ajutor domestic” acum. A pretins că atunci când războiul se va sfârşi, aşa vor vrea să fie numite. Eu nu văd lucrurile în felul acesta. Apoi a adăugat că vorbesc despre „mai târziu” atât de des şi mă port de parcă aş fi aşa o doamnă, deşi nu sunt, dar nu cred că să înalţi castele de nisip e aşa un lucru teribil, atâta timp cât nu-l iei în serios. Cu orice preţ, Tati îmi sare de obicei în apărare. Fără el n-aş fi în stare.
Nu mă înţeleg bine nici cu Margot. Deşi familia noastră n-a avut niciodată acelaşi fel de izbucniri cum au ei sus, o găsesc foarte neplăcută. Personalităţile mamei şi a lui Margot îmi sunt atât de străine. Îmi înţeleg prietenele mai bine ca propria mea mamă. Nu e o ruşine?
Pentru a nu ştiu câta oară, D-na van Daan e supărată. Ea este foarte capricioasă şi a îndepărtat din ce în ce mai multe dintre lucrurile ei şi le-a închis. Ce rău că mama nu răspunde la fiecare „dispariţie van Daan” cu o
„dispariţie Frank”.
Unii oameni, ca familia van Daan, par să găsească o plăcere nu numai în creşterea propriului lor copil, dar şi în ajutarea altora să-i crească pe ai lor. Margot n-are nevoie, din moment ce e de la natură bună, amabilă şi deşteaptă, perfecţiunea însăşi, dar se pare că eu am destule defecte pentru amândouă. Nu numai o dată aerul a fost umplut cu mustrările familiei van Daan şi cu replicile mele obraznice. Tata şi mama mă apără întotdeauna cu ferocitate. Fără ei nu aş fi capabilă să mă arunc din nou în foc cu obişnuitul meu sânge rece. Îmi spun încontinuu că ar trebui să vorbesc mai puţin, să-mi văd de treaba mea şi să fiu mai modestă, dar se pare că sunt sortită să greşesc. Dacă Tata n-ar fi aşa răbdător, aş fi renunţat de mult la speranţa de a împlini aşteptările destul de moderate ale părinţilor mei.
Dacă renunţ la o legumă pe care o detest şi mănânc cartofi în loc, familia van Daan, în special D-na van Daan, nu poate trece peste cât de distrusă sunt. „Haide, Ana, mănâncă mai multe legume.”, spune ea.
„Nu, mulţumesc, doamnă”, am răspuns. „Cartofii sunt mai mult decât suficienţi.”
„Legumele sunt bune pentru tine; mama ta spune tot aşa. Mai ia!”, insistă ea, înainte ca Tata să intervină şi să-mi susţină dreptul de a refuza un fel de mâncare ce nu-mi place.
Apoi D-na van D. îşi iese cu adevărat din fire: „Ar fi trebuit să fii la noi acasă, unde copiii au fost educaţi în felul cum ar trebui să fie. Eu nu numesc asta o educaţie potrivită. Ana e teribil de distrusă, eu n-aş fi permis asta niciodată. Dacă Ana ar fi fost fiica mea...”
Aşa încep şi se termină întotdeauna tiradele ei: „Dacă Ana ar fi fost fiica mea...”. Slavă Domnului că nu sunt!
Dar ca să mă întorc la subiectul creşterii copiilor, ieri s-a aşternut tăcerea după ce D-na van D. şi-a terminat micul discurs. Tata a răspuns după aceea: „Eu cred că Ana este foarte bine crescută. Cel puţin a învăţat să nu răspundă la interminabilele tale predici. Atâta timp cât legumele sunt implicate, tot ce trebuie să spun este: uite cine vorbeşte!”
D-na van D. a fost pe deplin înfrântă. „Dracul ce râde de porumbe negre şi pe sine nu se vede” se referă desigur la Madame însăşi, din moment ce ea nu tolerează fasolea sau orice fel de varză seara deoarece o fac să aibă „gaze”. Dar pot spune acelaşi lucru. Ce persoană stupidă, nu crezi? În orice caz, să sperăm că încetează să vorbească despre mine.
E atât de amuzant să vezi cât de repede se înroşeşte D-na van Daan. Eu nu, şi acest lucru o enervează cumplit.
A ta, Ana
Luni, 28 septembrie 1942
Dragă Kitty,
A trebuit ieri să mă opresc, deşi nu eram deloc aproape să termin. De abia aştept să-ţi spun despre alt conflict de-al nostru, însă, înainte, aş vrea să-ţi spun asta: cred că este ciudat că adulţii se ceartă atât de uşor şi de des şi în legătură cu lucruri aşa de mici. Până acum am crezut întotdeauna că ciondănitul este ceva ce fac doar copiii şi de care se dezvaţă odată cu vârsta. Deseori, desigur, este un motiv pentru a avea o ceartă adevărată, dar schimburile verbale care au loc aici sunt doar ciondăneli evidente. Ar trebui să fiu obişnuită cu faptul că aceste ciondăneli sunt evenimente zilnice, dar nu sunt şi nu voi fi atâta timp cât eu sunt subiectul al aproape fiecărei discuţii. (ei se referă la acestea ca „discuţii” în loc de „ciondăneli”, dar germanii nu ştiu diferenţa!). Ei critică totul, şi mă refer totul, în legătură cu mine: comportamentul meu, personalitatea mea, manierele mele; fiecare centimetru din mine, din cap până în picioare şi înapoi, este subiectul bârfelor şi dezbaterilor. Cuvinte dure şi ţipete sunt constant aruncate în capul meu, deşi nu sunt deloc obişnuită cu ele. Potrivit celor „la putere”, se presupune că ar trebui să râd şi să suport. Dar nu pot! Nu am nicio intenţie să accept insultele lor fără să spun nimic. Le voi arăta eu că Ana Frank nu s-a născut ieri. Ei vor sta şi vor observa şi-şi vor ţine gurile lor mari închise când îi voi face să vadă că ar trebui să aibă grijă de propriile lor maniere în loc de ale mele. Cum îndrăznesc să se poarte aşa! E pur şi simplu primitiv/ necioplit. Am fost surprinsă, în repetate rânduri, de asemenea lipsă de politeţe şi mai ales... de asemenea prostie (D-na van Daan). Dar când mă voi obişnui cu ideea, şi asta nu ar trebui să dureze mult, le voi da să guste din propriul lor medicament, şi apoi ei se vor potoli! Oare sunt cu adevărat atât de nemanierată, încăpăţânată, îndărătnică, insistentă, proastă, leneşă etc., etc., precum spune familia van Daan că sunt? Nu, bineînţeles că nu. Ştiu că am defectele şi lipsurile mele, dar ei exagerează! Măcar de ar şti ,Kitty, cum fierb când ei mă ceartă şi mă cicălesc. Nu va dura mult până când voi exploda cu o furie nestăpânită.
Dar destul cu asta. Te-am plictisit destul cu certurile mele, şi totuşi nu rezist să nu adaug o foarte interesantă conversaţie de la cină.
Într-un fel sau altul am ajuns la subiectul extremei sfieli a lui Pim. Modestia lui e un lucru bine cunoscut, pe care nici cea mai stupidă persoană n-ar visa să îl pună la îndoială. Dintr-odată D-na. van Daan, care simte că trebuie să ia parte la fiecare conversaţie, a remarcat: „Şi eu sunt foarte modestă şi retrasă, mult mai mult decât soţul meu!”
Ai auzit vreodată ceva atât de ridicol? Această propoziţie ilustrează clar că ea nu este deloc ceea ce ai numi tu „modestă”!
Dl. van Daan, care s-a simţit obligat să explice acest „mult mai mult decât soţul meu”, a răspuns calm: „Nu am nicio dorinţă de a fi modest şi retras. Din experienţa mea, ajungi mult mai departe dacă eşti insistent!”. Şi întorcându-se la mine, a adăugat: „Să nu fii modestă şi retrasă, Ana! Nu vei ajunge nicăieri.”
Mama a fost total de acord cu acest punct de vedere. Dar, ca de obicei, D-na van Daan a trebuit să adauge cei doi cenţi ai ei. De această dată, totuşi, în loc să mi se adreseze direct, s-a întors spre părinţii mei şi a spus: „Trebuie să ai un punct de vedere ciudat asupra vieţii ca să poţi să-i spui asta Anei. Lucrurile erau diferite când am crescut eu. Deşi ele probabil nu s-au schimbat mult de atunci, exceptând aici, în moderna ta familie!”
Aceasta a fost o lovitură directă la adresa metodelor moderne de educare a copiilor ale mamei, pe care le-a apărat în multe situaţii. D-na van Daan a fost atât de supărată încât faţa ei s-a făcut un roşu aprins. Persoanele care se înroşesc uşor devin şi mai agitate când simt că se încălzesc sub guler şi pierd repede în faţa adversarilor.
Mama, care nu se înroşeşte, vrând să încheie problema cât putea de repede, s-a oprit un moment ca să se gândească înainte să răspundă: „Ei bine, D-na van Daan, sunt de acord că e mult mai bine dacă o persoană nu e prea modestă. Soţul meu, Margot şi Peter sunt cu toţii excepţional de modeşti. Soţul tău, Ana şi cu mine, deşi nu exact opusul, nu ne lăsăm împinşi de la spate.”
D-na van Daan: „Oh, dar D-nă Frank, nu înţeleg ce vrei spui! Sincer, sunt extrem de modestă şi retrasă. Cum poţi spune că sunt insistentă?”
Mama: „N-am spus că eşti insistentă, însă nimeni nu te-ar descrie ca având o dispoziţie retrasă.”
D-na van Daan: „Aş vrea să ştiu în ce fel sunt insistentă! Dacă nu aş fi avut grijă de mine aici, nimeni nu ar fi avut, şi aş fi murit de foame repede, dar asta nu înseamnă că nu sunt modestă şi retrasă precum soţul tău.”
Mama nu a avut de ales decât să râdă la această apărare de sine ridicolă, ceea ce a iritat-o pe D-na van Daan. Nu chiar o oratoare înnăscută, ea şi-a continuat minunata ei socoteală într-o combinaţie de germană şi olandeză, până ce s-a încurcat atât de mult în propriile ei cuvinte, încât în sfârşit s-a ridicat din scaunul ei şi era pe punctul de a ieşi din cameră când ochii i-au căzut pe mine. Trebuia s-o fi văzut! Printr-o coincidenţă, în momentul în care D-na van Daan s-a întors îmi clătinam capul într-o combinaţie de compasiune şi ironie. Nu asta mi-a fost intenţia, dar i-am urmărit tirada atât de concentrată, încât reacţia mea a fost complet involuntară. D-na van D. s-a învârtit şi a scos limba la mine! grea, germană, rea şi vulgară, exact ca nişte negustorese de peşte grase şi roşii la faţă. A fost o bucurie să o văd. Dacă aş putea desena, mi-ar plăcea s-o schiţez aşa cum era atunci. M-a izbit figura comică a acelei aiurite proaste. Am învăţat un lucru: nu cunoşti cu adevărat o persoană decât după o dispută. De abia atunci îi poţi judeca adevăratul caracter!
A ta, Ana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu