Pagini de jurnal(6)

Marţi, 29 septembrie 1942

Cele mai ciudate lucruri ţi se întâmplă când te afli în ascunzătoare! Încearcă să-ţi imaginezi asta. Pentru că nu avem o cadă, ne spălăm într-un lighean, şi pentru că nu e apă caldă decât în birou (prin care vreau să spun întregul etaj de jos), toţi şapte facem ture, încercând să profităm cât putem de această grozavă oportunitate. Dar din moment ce niciunul dintre noi nu e la fel şi sunt toţi pătrunşi de diverse grade de modestie, fiecare membru al familiei şi-a ales un loc diferit să se spele. Peter se spală în bucătăria biroului, deşi are o uşă se sticlă. Când e vremea băii lui, Peter merge pe rând la fiecare şi ne anunţă că nu trebuie să trecem pe lângă bucătărie în următoarea jumătate de oră. El consideră această măsură de siguranţă suficientă. Dl. van Daan îşi face baie la etaj, socotind că siguranţa propriei camere depăşeşte efortul de a căra apa caldă până sus. D-na van Daan urmează să facă baie; ea aşteaptă să vadă care este cel mai bun loc. Tata se spală în biroul său şi mama în bucătărie, în spatele unui panou, în timp ce Margot şi cu mine am declarat biroul din faţă drept baia noastră. De vreme ce draperiile sunt trase sâmbătă după-amiază, ne spălăm pe întuneric, în timp ce aceea care nu e în baie se uită pe fereastră printr-o gaură din draperie şi admiră oamenii mereu amuzanţi care trec. Acum o săptămână am hotărât că nu-mi place acest loc şi am început să caut unul mai bun. Peter mi-a dat ideea să îmi instalez ligheanul în spaţioasa baie a birourilor. Pot să mă aşez, să aprind lumina, să încui uşa, să-mi torn apa fără ajutorul nimănui, toate acestea fără frica de a fi văzută de cineva. Mi-am folosit baia mea drăguţă pentru prima oară duminică şi, oricât de straniu ar părea, îmi place mao mult decât orice alt loc.

Instalatorul a venit la lucru jos miercuri, mutând conductele de apă şi scurgerile din baia biroului în vestibul, astfel încât să nu îngheţe în timpul unei ierni friguroase. Vizita instalatorului n-a fost deloc plăcută. Nu numai că n-am avut voie să dăm drumul la apă toată ziua, dar toaleta a fost suprasolicitată. Ţi-am spus cum am rezolvat această problemă; ţi s-ar putea părea ciudat pentru mine să aduc în discuţie aşa ceva, dar nu sunt aşa de pudică în probleme de acest gen.

În ziua sosirii noastre aici, Tata şi cu mine am improvizat o oală de noapte, sacrificând un bidon în acest scop. Pe timpul vizitei instalatorului, oala de noapte a intrat în funcţiune pentru a răspunde necesităţilor noastre fireşti. În ceea ce mă priveşte, asta n-a fost nici pe jumătate atât de greu ca a fi silită să stau nemişcată şi fără o vorbă toată ziua. Îţi dai seama ce greu a fost pentru domnişoara „moară-stricată”. În zilele obişnuite trebuie să vorbim în şoaptă. Să nu vorbeşti şi să nu te mişti deloc este, însă, de zece ori mai rău. După trei zile de continuă şedere, mi-a înţepenit spatele. M-au ajutat nişte pastile.

A ta, Ana

Joi, 1 octombrie 1942

Dragă Kitty,

Ieri am trăit o spaimă teribilă. La opt s-a auzit deodată soneria. Tot ce am putut gândi a fost că a venit cineva după noi, să ne ridice, înţelegi ce vreau să spun. Dar m-am liniştit când toţi m-au asigurat că trebuie să fie ori pranksters, ori poştaşul.

Zilele aici sunt foarte liniştite. Domnul Levinsohn, un farmacist şi chimist evreu lucrează pentru dl. Kugler în bucătărie. Deoarece cunoaşte întreaga clădire, ne temem permanent că i-ar putea trece prin cap să arunce o privire la ceea ce a fost odată laboratorul firmei. Suntem tăcuţi ca nişte şoricei. Cine ar fi ghucit în urmă cu trei luni că Ana, argintul viu, va trebui să stea atât de liniştită timp de patru ore şi, pe deasupra, că va şi reuşi?

Ziua de naştere a d-nei van Daan a fost pe 29. Deşi nu am făcut o petrecere mare, a fost asaltată cu flori, mici daruri şi mâncare bună. Aparent, garoafele roşii din partea soţului ei sunt o tradiţie de familie.

Dă-mi voie să mă opresc puţin la subiectul d-na van Daan şi să-ţi spun că tentativele ei de a flirta cu Tata sunt o sursă de permanentă iritare pentru mine. Îl mângâie pe obraz, îşi ridică fusta şi face aşa zise remarci inteligente pentru a-i atrage atenţia lui Pim. Din fericire, el n-o găseşte nici drăguţă, nici fermecătoare, aşa că nu răspunde tentativelor ei. După cum ştii, sunt genul de om gelos şi nu pot suporta comportamentul ei. Mama nu se poartă astfel cu dl. van Daan, ceea ce i-am zis în faţă d-nei van Daan.

Din când în când, Peter poate fi foarte amuzant. El şi cu mine avem ceva în comun: ne place să ne costumăm, ceea ce face pe toată lumea să râdă. Într-o seară ne-am făcut apariţia, Peter îmbrăcat într-una din rochiile strâmte ale mamei sale, iar eu în costumul lui. El purta o pălărie; eu, a cap. Adulţii s-au prăpădit de râs, iar noi ne-am distrat copios.

Bep a cumpărat fuste noi pentru mine şi Margot se la Bijenkorf. Materialul este oribil, ca pânza groasă din care se fac sacii de cartofi. Genul de lucruri pe care magazinele nu ar fi îndrăznit să le vândă pe vremuri, costa acum 24 de guldeni( a lui Margot) si 7,75 de guldeni (a mea).

Bep a comandat un curs de stenografie prin corespondenţă pentru mine, Margot şi Peter. Stai să vezi : la anul pe vremea asta vom putea să folosim stenografia perfect. In orice caz, a invăta să scrii într-un cod secret ca acela este foarte interesant.

Degetul arătător (de la mana stângă)mă doare foarte rău, deci nu pot călca rufele. Ce noroc !

Domnul van Daan vrea sa stau lângă dânsul la masa, de vreme ce Margot nu mănâncă destul ca să i se potrivească. E super din partea mea, îmi plac schimbările. Mereu se vede o pisica mică, slabă, miorlăind prin grădină şi îmi amintește de iubita şi scumpa mea Moortje. Un alt motiv pentru care îmi place schimbarea este că mama mereu se ia de mine, în special la masă. Acum Margot va trebui să îi îndure observaţiile. Sau, mai degrabă, nu va trebui, de vreme ce mama nu face nicio remarca ironică la adresa ei. Nu acestui model de virtute. Mereu o tachinez pe Margot că este un model de virtute în zilele noastre, şi ea detestă când îi fac asta. Poate o voi învăţa să nu mai fie așa de bună. [High time she learned]

Pentru a încheia acest talmeş-balmeş de veşti, o glumă amuzantă spusă de domnul van Daan: “Ce merge perfect 99 de ori şi se împiedică a 100-a oara? Un patruped cu un picior strâmb.”

La revedere, Ana

Sâmbătă, 3 octombrie 1942

Dragă Kitty,

Toată lumea m-a cicălit ieri pentru că am stat în pat lângă domnul van Daan. “La vârsta ta! Șocant”, şi alte replici pe lângă aceasta. Scârbos, bineînțeles. Niciodată nu aş vrea să dorm cu dl van Daan în modul la care se referă ei. Ieri, mama şi cu mine ne-am certat din nou şi ea a făcut un mare tam-tam. I-a spus tatei toate păcatele mele şi el a început să plângă, ceea ce m-a făcut să plâng şi eu, de bine ce tocmai avusesem o durere îngrozitoare de cap. I-am spus în final tatei că pe el îl iubesc mai mult decât o iubesc pe mama, dar el mi-a răspuns ca este doar o fază trecătoare, dar eu nu cred asta. Pur şi simplu nu o suport pe mama şi trebuie să fac un mare efort ca să nu ţip la ea mereu, şi să stau calmă atunci când îmi vine să o plesnesc. Nu știu de ce a început să nu-mi placă deloc de ea. Tati spune că, dacă mama nu se simte bine sau dacă o doare capul, să mă ofer să o ajut, dar nu o s-o fac, pentru că nu o iubesc şi nu îmi place s-o ajut. Mi-o pot imagina pe mama murind într-o zi, dar moartea tatei pare de neconceput. Nu este prea frumos din partea mea, dar asta simt. Sper ca mama să nu citească vreodată asta sau orice altceva am mai scris.

Am avut voie să citesc mai multe cărți de adulți în ultimul timp. „Tinereţea Evei” de Nico van Suchtelen mă tine deocamdată ocupată. Nu cred că sunt prea multe diferențe între asta şi cărțile pentru adolescente. Eva credea că fetele cresc în copaci, ca merele şi că barza le dă jos din copac când sunt coapte şi le aduce înapoi mamelor lor. Dar pisica prietenei ei avea pisoi, şi Eva i-a văzut ieșind din pisică, deci a crezut că pisicile fac ouă şi le clocesc, ca pe puii de gaină, şi că mamele care îşi doresc un copil merg cu câteva zile înainte sus, pun un ou şi îl clocesc.

La un moment dat, Eva îşi dorea şi ea un copil. A luat o eşarfa de lâna şi a aşezat-o pe jos, astfel încât oul să cadă pe ea, apoi s-a ghemuit şi a început să împingă. A cotcodacit în timp ce aştepta, dar nu a apărut niciun ou. În cele din urmă, după ce a stat acolo pentru mult timp, ceva a apărut, dar era un cârnat în loc de un ou. Eva s-a simţit penibil. Credea că e blonavă. Amuzant, nu-i aşa? Însă sunt unele părţi în „Tinereţea Evei” în care se povesteşte despre femei care îşi vând corpurile pe strada, cerând în schimb mulţi bani. Aş fi mortificată în faţa unui astfel de bărbat. De asemenea, se menţionează de menstruația Evei. Oh, abia aştept să am şi eu, atunci chiar voi fi mare. Tata bombăne iar şi mă ameninţă să îmi ia jurnalul. Oh, mi-e groază de asta. De acum încolo, îl voi ascunde.

Ana Frank

Miercuri, 7 octombrie 1942

Îmi imaginez că…

Am fost în Elveţia. Tata şi cu mine am dormit într-o cameră, în timp ce biroul băieţilor a fost transformat într-o cameră unde pot primi vizitatori. Ca surpriză, mi-ai cumpărat mobilă nouă, adică o măsuţă de ceai, un birou, fotolii şi o canapea. Torul e pur şi simplu minunat. După câteva zile, tata mi-a dat 150 de guldeni - schimbaţi în bani elveţieni, bineînţeles, dar eu îi numesc guldeni - şi mi-a spus să cumpăr tot ce am nevoie, numai pentru mine.( Mai târziu, am primit câte un gulden pe săptămană, pe care îi puteam folosi să îmi cumpăr orice vreau). Am plecat cu Bernard şi am cumpărat:

3 maieuri de bumbac x 0.50=1.50

3 perechi de chiloţei de bumbac x 0.50 = 1.50

3 maieuri de lână x 0.75 = 2.25

3 perechi de chiloţei de lână x 0.75=2.25

2 jupoane x 0.50 = 1.00

2 sutiene (cele mai mici măsuri) x 0.50 = 1.00

5 pijamale x 1.00 = 5.00

1 halat de vară x 2.50 = 2.50

1 halat de iarnă x 3.00 = 3.00

1 capot x 0.75 = 1.50

1 pătură mică x 1.00 = 1.00

1 pereche de papuci ușori x 1.00 = 1.00

1 pereche de papuci călduroşi x 1.50 = 1.50

1 pereche de pantofi de vară (pentru şcoală) x 1.50 = 1.50

1 pereche de pantofi de vară (eleganţi) x 2.00 = 2.00

1 pereche de pantofi de iarnă (pentru şcoală) x 2.50 = 2.50

1 pereche de pantofi de iarnă (eleganţi) x 3.00 = 3.00

2 şorturi x 0.50 = 1.00

25 batiste x 0.05 = 1.00

4 perechi de ciorapi de mătase x 0.75 = 3.00

4 perechi de şosete până la genunchi x 0.50 = 2.00

4 perechi de şosete x 0.25 = 1.00

2 perechi de ciorapi groşi x 1.00 = 2.00

Eşarfe, curele, gulere, nasturi = 1.25

Plus 2 uniforme (de vară) şi două uniforme (de iarnă), două rochii bune (de vară), 2 rochii bune(de iarnă), o fustă de vară, o fustă bună de iarnă, o fustă de iarnă pentru şcoală, o haină de ploaie, o haină de vară, o haină de iarnă, două pălarii, 2 şepci. În total, 10.00 guldeni.

2 poşete, două costume pentru patinat, o pereche de patine, o cutie ( ce conţine pudră, cremă de faţă, fond de ten, cremă de curăţare, loţiune de soare, vată, trusă de prim-ajutor, farduri, ruj, creion pentru sprâncene, sare de baie, apa de colonie, săpun)

Plus 4 pulovere x 1.50 , 4 bluze x 1.00, diverse articole x 10.00 şi cărţi, cadouri x 4.50

9 octombrie 1942

Iubită Kitty,

Astăzi nu am decât veşti triste şi mohorâte de raportat. Mulţi evrei, prieteni şi cunoştinţe de-ale noastre, sunt luaţi în cete. Gestapoul îi tratează foarte brutal şi îi transportă în camioane pentru vite spre Westerbork, tabăra mare din Drebthe în care sunt trimişi toţi evreii. Miep ne-a povestit despre cineva care a reuşit să scape de acolo. Trebuie să fie îngrozitor în Westerbork. Oamenii nu primesc prea mult de mâncare şi de băut, nici atât, fiindcă apa e disponibilă numai o dată pe zi şi acolo este o singură toaletă şi o singură chiuvetă pentru câteva mii de oameni. Bărbaţii şi femeile dorm în aceeaşi cameră, iar femeile şi copiii sunt deseori raşi în cap. Să scapi este aproape imposibil; foarte mulţi oameni arată ca evreii, şi sunt însemnaţi prin tunsoare.

Dacă aşa în Olanda este aşa de rău, atunci cum trebuie să fie în acele locuri îndepărtate şi necivilizate unde majoritatea germanilor îi trimit ? Presupunem că foarte mulţi evrei sunt omorâţi. Cei de la radioul englez spun că sunt arşi. Poate că acesta este cel mai rapid mod de a muri.

Mă simt oribil. Relatările lui Miep despre aceste orori sunt impresionante. Ziua trecută, de exemplu, Gestapoul a lăsat o femeie bătrână, schiloadă, la uşa lui Miep, în timp ei ce au plecat să caute o maşină. Bătrâna era terifiată de reflectoarele orbitoare şi de focurile de armă trase înspre avioanele englezeşti ce zburau deasupra. Dar Miep nu a avut curajul să o primească înăuntru. Nimeni nu ar fi făcut-o. Germanii sunt destul de darnici când vine vorba de pedepse.

Bep este, de asemenea, foarte tristă. Prietenul ei este trimis în Germania. De fiecare dată când avioanele trec pe deasupra, ei ii este foarte teamă că vor arunca toate bombele pe capul lui Bertus. Glume precum „Oh, nu-ţi face griji, nu pot pica toate pe el”, sau „Nu e nevoie decât de o singură bombă” nu sunt tocmai potrivite în situaţia de faţă. Bertus nu este singurul obligat să lucreze în Germania. Vagoane întregi de tineri pleacă zilnic. Câţiva încearcă să se strecoare din tren când acesta opreşte la o haltă, dar puţini reuşesc să scape neobservaţi şi să găsească un loc în care să se ascundă.

Însă acesta nu este sfârşitul lamentaţiilor mele. Ai auzit vreodată termenul „ostatici” ? Este cea mai recentă pedeapsă pentru sabotori. Este cel mai îngrozitor lucru pe care ţi-l poţi imagina. Cetăţenii de seamă – oameni inocenţi – sunt luaţi prizonieri pentru a-şi aştepta executarea. Dacă Gestapoul nu poate găsi sabotorul, atunci iau pur şi simplu 5 ostatici şi îi aliniază lângă perete. Sigur ai citit anunţurile despre moartea lor in ziar, unde apar ca „accidente fatale”.

Specimene rafinate ale umanităţii acei germani, şi când mă gândesc că eu sunt, de fapt, unul din ei! Nu, asta nu e adevărat, Hitler ne-a furat naţionalitatea cu mult timp în urma. Şi, pe lângă asta, nu există, pe pământ, duşmani mai aprigi decât germanii şi evreii.

A ta, Ana

Miercuri, 14 octombrie 1942

Dragă Kitty,

Sunt extrem de ocupată. Ieri, am început să traduc un capitol din „La Belle Nivemaise” şi să scriu cuvintele din vocabular. Apoi, am lucrat la o problemă oribilă de matematică şi am mai şi tradus trei pagini din gramatica franceză. Azi, gramatica franceză şi istoria. Pur şi simplu refuz să fac problemele încurcate de matematică în fiecare zi. Şi tata crede că matematica este oribilă.

Sunt puţin mai bună decât el, cu toate că, de fapt, niciunul din noi nu se pricepe deloc, deci mereu trebuie să apelam la ajutorul lui Margot. Lucrez, de asemenea, la semnele stenografice şi îmi place să fac asta. Din toţi trei, eu am scris cel mai mult. Am citit „ The storm family”. Este o carte bună, dar nu se compară cu „Joop ter Heul”. În orice caz, în ambele cărţi găseşti cam aceleaşi cuvinte, ceea ce este firesc, pentru că sunt scrise de aceeaşi autoare. Cissy van Marxveldt este o scriitoare genială. În mod sigur îmi voi lăsa copiii să îi citească scrierile.

În plus, citesc şi multe piese de-ale lui Kornor. Imi place cum scrie. De exemplu, „Hedwig”, “ The Cousin from Bremen”/ “Vărul din Bremen”, “The Governess”/ “Guvernanta”, “The Green Domino”/ “Dominoul verde” etc.

Mama, Margot şi cu mine suntem iar cele mai bune prietene. De fapt, este mult mai bine aşa. Aseară, eu şi Margot stăteam una lânga alta la mine în pat. Era foarte înghesuit, dar tocmai asta era farmecul. M-a întrebat dacă îmi poate citi jurnalul din când în când. „Părţi din el”, i-am spus şi i l-am cerut pe al ei. M-a lăsat să-i citesc şi eu jurnalul. Am inceput să vorbim despre viitor; am întrebat-o ce ar vrea să devina când va fi mare. Dar ea nu mi-a spus, fiind destul de misterioasă în legătură cu asta. M-am gândit că trebuie să fie ceva legat de predare; desigur, nu sunt complet sigură, dar presupun că este ceva ascuns în spatele acelor rânduri. Chiar nu ar trebui să fiu aşa băgăcioasă.

Dimineaţa asta m-am tolanit în patul lui Peter, după ce l-am alungat. Era furios, dar nu-mi păsa. Ar putea încerca să fie puţin mai prietenos cu mine, câteodată. Până la urmă, i-am dat un măr aseară. Am intrebat-o pe Margot dacă mă crede urâtă. Mi-a spus că sunt draguţă şi că am ochi frumoşi. Puţin cam vag, nu crezi ? Ei bine, până data viitoare!

Ana Frank

P.S: Dimineaţa asta, am fost cu toţii să ne cântărim. Margot are 59 kg, mama 61, tata 70, Ana 43, Peter 67, domnul van Daan 75, doamna van Daan 53. De trei luni de când sunt aici am luat 4 kg. O groază, nu ?

Marţi, 20 octombrie 1942

Iubită Kitty,

Mâna încă îmi tremură, cu toate că au trecut două ore de la sperietură. Ar trebui să-ţi explic că sunt 5 stingatoare de foc în clădire. Personalul a uitat în mod prostesc să ne avertizeze că tâmplarul, sau cum se numeşte, a venit să umple stingătoarele. Ca urmare, nici nu ne-am obosit să facem linişte până când nu am auzit zgomot de ciocan? (de-a lungul bibliotecii). M-am gândit imediat la tâmplar şi m-am dus să o avertizez pe Bep, care lua prânzul, că nu putea cobori scările. Eu şi tata ne-am aşezat la uşă aşa încât să putem auzi când bărbatul pleaca. După ce a lucrat vreo 15 minute şi-a lăsat ciocanul şi alte câteva scule pe bibliotecă (sau aşa am crezut!) şi a izbit cu putere uşa. Ne-am albit de frică. Auzise oare ceva şi acum voia să verifice această misterioasă bibliotecă. Aşa se părea, de vreme ce omul continua să bată, să tragă, să împingă şi să smucească de ea.

Am fost aşa îngrozită că aproape am leşinat la gândul că acest străin a reuşit să descopere minunata noastră ascunzătoare. Tocmai când credeam că zilele îmi sunt numărate, am auzit vocea d-lui Kleiman strigând: “Deschideţi, eu sunt!” Am deschis imediat. Ce se întâmplase ?

Încuietoarea bibliotecii - uşă se blocase, de aceea nu putuse nimeni să ne prevină despre tâmplar. După ce omul a plecat, dl Kleiman a venit s-o ia pe Bep, dar n-a putut să deschidă biblioteca.

Nu-ţi pot spune cât de uşurată mă simţeam. In imaginaţia mea, bărbatul care vedeam că încearca să intre în Anexa Secretă continua să crească, până când a devenit nu numai un uriaş, ci şi cel mai nemilos fascist din lume. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, cel puţin de data aceasta.

Ne-am distrat foarte mult luni. Miep şi Jan şi-au petrecut noaptea cu noi. Eu şi Margot am dormit în camera tatei şi a mamei peste noapte, pentru ca familia Giese să doarmă în paturile noastre. Meniul a fost făcut în onoarea lor, iar mâncarea a fost delicioasă. Petrecerea a fost întreruptă când lampa tatei a declanşat un scurtcircuit şi am rămas, brusc, în beznă. Ce urma să facem? Aveam siguranţe, dar panoul cu siguranţe era în partea din spate a magaziei întunecate, ceea ce a făcea treaba asta tare neplăcută pe timp de noapte. Totuşi, bărbaţii s-au aventurat mai departe şi 10 minute mai târziu nu am mai avut nevoie de lumânări.

M-am trezit devreme în această dimineaţă. Jan era deja îmbrăcat, întrucât trebuia să plece la 8:30, Miep se îmbrăca şi când am intrat în cameră, am găsit-o îmbrăcată cu maioul. Poartă acelaşi tip de lenjerie pe care eu îl port şi eu atunci când merge cu bicicleta. Margot şi cu mine ne-am îmbrăcat repede şi am coborat mai devreme decât de obicei. După un mic-dejun copios, Miep a coborât. Afară ploua cu găleata şi ea era încântată că nu a trebuit să meargă cu bicicleta pana la seviciu. Tata şi cu mine am făcut paturile şi am reuşit, în cele din urmă, să învăţ cinci verbe neregulate la franceză. Am fost destul de harnică, nu crezi?

Margot şi Peter citeau în camera noastra, cu Mouschi care stătea făcută ghem în spatele lui Margot, pe canapea. După ce am terminat cu verbele neregulate la franceză, m-am alăturat lor, citind „The Woods are Signing for All Eternity”/ “Pădurile cântă pentru eternitate”. Este o carte destul de frumoasă, dar cam ciudată. Aproape am terminat-o. Săptămâna viitoare e rândul lui Bep să-şi petreacă seara la noi.

A ta, Ana

Joi, 29 octombrie 1942

Iubită Kitty,

Sunt foarte îngrijorată. Tata este bolnav. Este plin de pete şi are febră. Seamănă cu pojarul. Doar închipuie-ţi, nu putem nici măcar suna un doctor! Mama încearcă să îl facă să transpire, în speranţa că îi va trece febra. Dimineaţa asta, Miep mi-a spus că mobila din apartamentul domnului van Daan, din Ziuder – Amstellaan- a fost luată. Nu i-am zis încă doamnei van Daan. A fost atât de agitată în ultimul timp, iar noi nu avem chef să îi auzim iar plânsul şi gemetele despre toate scaunele frumoase şi porţelanurile la care a trebuit să renunţe. Şi noi am fost nevoiţi să renunţăm la multe lucruri drăguţe. Ce rost are să mai regretăm acum?

Tata vrea ca eu să încep să citesc cărţi scrise de Hebbel şi de alţi scriitori germani celebri. Pot citi în germană destul de bine acum, exceptând faptul că, de regulă, murmur cuvintele în loc să le citesc incet, numai pentru mine. Dar asta o să treacă. Tata a luat piesele lui Goethe şi Schiller din bibliotecă şi intenţionează să-mi citească în fiecare seară. Am început cu „Don Carlos”. Încurajată de exemplul bun dat de tata, mama mi-a pus cartea de rugăciuni în braţe. Am citit câteva rugăciuni în germană, din politeţe. Sună foarte bine, categoric, dar nu înseamnă mare lucru pentru mine. De ce trebuie să mă facă să am un comportament aşa religios?

Mâine avem de gând să facem focul în sobă pentru prima oară. Coşul nu a mai fost curăţat de ani de zile, deci camera se va umple cu siguranţă de fum. Să speram că va fi totul bine!

A ta, Ana

Traducere de Cîmpeanu Bianca