Primejdia literaturii

“Multiplele primejdii care bat mereu la poarta Vieţii româneşti şi a viitorului Neamului au prilejuit de o vreme-ncoace puternice răscoliri de gânduri şi de îndemnuri de legitimă apărare.

Românimea întreagă devine mai atentă şi mai stăruitoare în a căuta calea mântuirii dinaintea atâtor rele puteri văzute şi nevăzute care s-su asociat pentru a ne desfiinţa Sufletul şi Cultura, specific româneşti, pentru a le înlocui, spre pierzarea ţării, chiar şi spre zădărnicirea, momentană măcar, a Bisericii noastre care stă de pază şi la muncă, de veacuri, în slujba acestui Neam, prea mult legat la ochi, uneori şi subminat de mulţi, chiar şi din propriii săi fii, inconştrienţi ori înstrăinaţi.

În asemenea împrejurări, cu drept cuvânt şi cu tari temeiuri s-a făcut auzit un nou cuvânt din partea Sf. Sinod al Sf. Noastre Biserici, conştient de misiunea istorică a Bisericii noastre, ca şi de propriile sale rosturi în viaţa Neamului.

De data asta, Sf. Sinod s-a ridicat împotriva literaturii imorale şi stricătoare mai ales a sufletului tineretului, nădejdea zilei de mâine, apelând la cei dăruiţi de Dumnezeu cu talentul literar, să-l pună în slujba Binelui şi a Frumosului moral.

Acest organ s-a făcut în mai multe rânduri, în timpul din urmă, răsunetul acelor năzuinţi de sufletească vindecare a culturei şi vieţii româneşti.

De data aceasta ne rămâne să aşezăm la acest cuviincios loc Comunicatul însuşi Sfântului Sinod, pentru ca şi cititorii noştri să-l cunoască după cuprinsul şi importanţa lui.

“Sănătatea morală a tineretului celui mai ales al neamului este greu primejduită de valul tot mai mare al unui scris nesănătos a cărui singură preocupare este să zugrăvească în culori cuceritoare cele mai urâte patimi.

Biserica Ortodoxă, maica păzitoare a Neamului în toate vremurile, priveşte cu îngrijorare la această înmulţire a scrisului care conrupe, manifestare a unor suflete bolnave, care şi-au pierdut orice sentiment de ruşine şi de demnitate morală, orice scrupul de conştiinţă şi orice tresărire de responsabilitate pentru efectele dezastruoase ale activităţii lor. Ea nu poate privi nepăsătoare cum se destramă sub influenţa acestei literaturi sufletul tineretului şi prin el însăşi viaţa neamului.

Refugiul la argumentul că prin acest fel de literatură se servesc frumosul şi arta pură e nesincer. Viciul şi perversitatea nu sunt frumoase, iar tulburările şi stările sufleteşti, ce le trezesc şi le creează în cititori, sunt tot ce poate fi mai depărtat de starea de linişte şi seninătate – cu adevărat dezinteresată – în care se poate contempla frumosul. Categoria frumosului, chiar dacă nu este totuna cu categoria moralului, nu-i poate fi nici opusă. Căci frumosul şi binele iradiază împreună cu adevărul din acelaşi soare al luminii şi izvor al vieţii, din plenitudinea Dumnezeirii.

Frumosul nu poate fi contra vieţii, distrugător al rânduielilor eterne care o menţin, ci sau o înalţă şi o îmbogăţeşte în sensuri, sau nu e frumos. Dacă totuşi unii ţin să numească frumos ceea ce distruge şi aduce haosul, orice om cu judecată sănătoasă se va declara împotriva acelui aşa zis frumos şi în favorul vieţii.

Constatăm însă, mângâiaţi în suflet, că din diferite puncteale societăţii româneşti s-au produs, în timpul din urmă, manifertări puternice de dezaprobare a acestui fel de a scrie. Biserica e alăturea de toţi cei ce luptă pentru stârpirea literaturii îndemnătoare la vicii şi pune la suflet tuturor fiilor ei, întregului Neam românesc, să respingă produsele necuviincioase ale acelora care nu ştiu sau nu vreau să folosească darul ce li l-a dat Dumnezeu spre ceva bun, spre contemplarea şi lauda măririi Lui, arătată în minunăţia şi frumuseţea fără seamăn a creaţiunii Sale.

Biserica – prin Sfântul Sunid – a dezaprobat totdeauna scrierile necuviincioase şi a dat adeseori îndemnuri fiilor ei de a se feri de ele. De aceea, în continuarea acestei atitudini, Biserica îi face pe toţi fiii ei băgători de seamă la multele ispite şi păcate în care vor cădea uşor prin citirea acestor feluri de cărţi, primejduindu-şi fericirea cea veşnică a sufletului.

Când dă acest îndemn şi învăţătură, Biserica nu face decât să reînnoiască şi să aplice la o împrejurare a timpului de azi porunca a patra bisericească: “Nu citiţi cărţi eretice!” Căci mai mult decât eretice sunt unele din scrierile în care se laudă pe faţă păcatul şi se iau în râs toate cele sfinte, până şi Dumnezeu.

Dăm această povaţă din grija ce o purtăm pentru mântuirea sufletelor şi pentru soarta pământească şi veşnică a iubitului neam românesc. Iară pe scriitorii de talent îi rugăm să scrie despre lucruri care – în formele artistice ale talentului lor – să fie educative pentru tineret, căci fără a avea în vedere şi partea educativă – scrierile lor au un efect de distrugere.””

Publicat în revista arădeană “Biserica şi şcoala”, nr. din 17 octombrie 1937, articolul care include Comunicatul Sf. Sinod este mai actual acum decât a fost atunci, deoarece germenii răului insinuaţi în arta modernă au proliferat şi au infestat mortal creaţiile artistice, astfel încât este ruşine a şi grăi despre ele, dar a le studia în şcoală? Şi totuşi, se studiază, insuflând duhul rău al patimilor poetizate, am balate astfel încât să-şi etaleze falsa lor dulceaţă, dar să-şi ascundă otrava. Adevărat că fecioarele au îndrăgit balaurul şi l-ar alunga pe Sf. Gheorghe care ar veni să le salveze. Pentru că astăzi societatea i-a conferit prestigiu şi o aură mitică, romantica” balaurului”, iar noi, bătrânii care mai ştim adevărul, nu prea avem puterte, curaj şi spirit de jertfă spre a zdrobi prin cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui, această fiară.

Mulţumesc celui ce a răspuns frământărilor mele de multă vreme prin acest insuflat de Duhul Sfânt comunicat al Sf. Sinod al B.O.R. din 1937.

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/04/180-de-ani-de-presa-romaneasca-mai.html