Pagini de jurnal(10)

Duminică, 13 decembrie 1942

Dragă Kitty,

Stau frumos și confortabil în fața biroului, privind atentă afară printr-o crăpătură din perdelele groase. Este cam întunecat, dar e destulă lumină ca să scrii.

Este chiar ciudat să vezi oamenii trecând. Toți par în așa o grabă încât aproape că se împiedica de propriile picioare. Cei de pe biciclete trec așa de repede, încât nici nu reușesc să văd cine e pe bicicletă. Oamenii din acest cartier nu sunt așa de atrăgători ca să te uiți la ei. Copiii, în mod special, sunt așa murdari încât nu ai vrea să îi atingi nici cu un băț de 3 metri (10 picioare). Adevărați copii de cartier(mahala) cu nasuri curgătoare. De abia pot să ințeleg un cuvânt din tot ce spun.

Ieri după-amiază, când Margot și cu mine făceam baie, am zis: „ Ce-ar fi dacă am lua o plasă de pescuit și i-am prinde pe fiecare din acești copii, unul câte unul, în timp ce trec pe lângă noi, i-am băga în duș, le-am spăla și repara hainele, și apoi….”

„Și apoi mâine vor fi la fel de murdari și jerpeliți cum au fost înainte”, a răspuns Margot.

Dar murmur. Sunt de asemenea alte lucruri la care să mă uit: mașini, bărci și ploaia. Pot să aud mașinile de pe stradă, copiii și mă bucur.

Gândurile noastre sunt supuse schimbărilor la fel de puțin ca noi. Sunt ca un carusel, trec de evrei la mâncare, de la mâncare la politică. Apropo, vorbind de evrei, am văzut doi ieri când trăgeam cu ochiul printre draperii. M-am simțit de parcă m-aș fi uitat la una dintre cele 7 minuni ale lumii. Mi-a dat un sentiment amuzant, ca și cum i-aș fi denunțat la autoritățile locale și acum le spionam nenorocirea.

Vizavi de noi este o „casă pe barcă”(boathouse). Căpitanul locuiește acolo cu soția și copiii. El are un cățeluș zgomotos. Cunoaștem câinele numai după lătratul lui și după coada sa pe care o vedem ori de câte ori aleargă în jurul punții. Oh, ce rușine, de abia a început să plouă și majoritatea oamenilor sunt ascunși sub umbrelele lor. Tot ce pot vedea sunt pelerine de ploaie și din când în când, un cap acoperit cu o şapcă. De fapt, nici nu e nevoie să mă uit. Pot recunoaște femeile dintr-o singură privire: îngrășate din cauza consumului de cartofi, îmbrăcate în paltoane roșii sau verzi și pantofi uzați, o geantă de cumpărături atârnată în mâinile lor, cu fețele lor sumbre sau amuzate, în funcție de starea de spirit a soților lor.

A ta, Ana

Marți, 22 decembrie 1942

Dragă Kitty,

Cei din Anexă au fost încântați să afle că vor primi un sfert de livră (453,6 g) de unt în plus de Crăciun. Conform ziarului, toată lumea are dreptul la jumătate de livră, dar se referă la sufletele acelea norocoase care primesc rația lor de cărți de la guvern, nu la evreii care stau ascunși ca noi, care iși permit să cumpere doar 4, nu 8 de pe piața neagră. Fiecare dintre noi va găti ceva cu untul. În dimineața asta am făcut 2 prăjituri și o tavă de biscuiți. Este foarte aglomerat la etaj, și mama mi-a spus că nu voi studia sau citi până când toate treburile casnice nu vor fi terminate.

Doamna van Daan este întinsa în pat, îngrijindu-și coastele învinețite. Se plânge toata ziua, cere constant să-i fie schimbate bandajele și este în general nemulțumită de orice. Mă voi bucura când se va pune pe picioare și va putea curața dupa ea pentru că, trebuie să admit, este extrem de harnică și îngrijita, și atâta timp cât ea este în bună condiție fizică și psihică, ea este destul de veselă.

De parcă nu aud „shh, shh” destul toată ziua pentru că mereu fac „prea mult” zgomot, dragului meu coleg de cameră i-a venit ideea de a-mi spune „shh, shh” și toată noaptea. Dacă ar fi după el, nu ar trebui nici să mă întorc de pe o parte pe alta. Refuz să-l mai bag în seamă, iar data viitoare când îmi va mai spune „shh”, o să fac același lucru imediat.

El devine din ce în ce mai iritant și mai egoist pe zi ce trece. În afară de prima săptămână nu am văzut nici una dintre prăjiturelele pe care mi le-a promis așa generos. Este şi mai enervant duminicile, când aprinde lumina la revărsarea zorilor pentru a-și face exercițiile fizice de 10 minute.

Pentru mine, chinul pare să dureze câteva ore, atâta timp cât scaunele pe care le folosesc pentru a-mi face patul mai lung sunt trase de sub capul meu somnoros. După ce termină exercițiile cu câteva balansări de brațe, Înălțimea Sa începe să se îmbrace. Lenjeria lui este agățată de un cârlig, deci prima oară se târăște până acolo s-o ia și apoi se târăște înapoi pe lângă patul meu. Dar cravata sa este pe masă, așa că, din nou, el împinge și se ciocnește în drumul lui de scaune.

Dar nu trebuie să irosesc și mai mult din timpul tău vorbind despre bătrâni dezgustători. Nu va ajuta cu nimic situația. Planurile mele de răzbunare, cum ar fi deșurubarea becului, încuierea ușii și ascunderea hainelor, au fost abandonate, din nefericire, în interesul păcii.

Oh, am din ce în ce mai mult bun-simț! Trebuie să fim rezonabili cu tot ce facem aici: studiem, ascultăm, ne ținem gura, îi ajutăm pe alții, facem compromisuri și nu mai știu câte altele! Mă tem că bunul meu simț, care a fost prea puțin pentru a începe, va fi folosit prea repede și nu voi mai avea deloc la terminarea războiului.

A ta, Ana

Miercuri, 13 ianuarie 1943

Dragă Kitty,

În aceasta dimineața am fost întrerupta mereu și nu am reușit să termin nimic din ce am început.

Avem o nouă distracție, și anume, umplerea pachetelor cu sos de friptură în formă de pudră. Vinul este producția Gies&Co. Domnul Kugler nu a găsit pe altcineva să umple pachetele și, mai mult, este mai ieftin dacă o facem noi. Este genul de treabă care se face în închisori. Este incredibil de plictisitor și ne face amețiți și veseli.

Lucruri îngrozitoare se întamplă afară. La orice oră din zi sau din noapte, oameni săraci sunt scoși din casele lor. Au voie să ia doar un rucsac și puțini bani la ei, dar și așa, sunt jefuiți de aceste posesiuni pe drum. Familiile sunt despărţite: bărbații, femeile, copiii sunt separați. Copiii se întorc de la școală ca să afle că părinții lor au dispărut. Femeile se întorc de la cumpărături ca să găsească locuinţelele sigilate, familiile plecate. Creștinii din Olanda trăiesc și ei cu frică, pentru că fii lor sunt trimiși în Germania. Toată lumea e speriată. În fiecare noapte, sute de avioane trec pe deasupra Olandei în drumul lor spre orașele germane pentru a semăna bombe pe pământul german. La fiecare oră, sute, sau poate mii de oameni sunt uciși în Rusia și Africa. Nimeni nu poate rămâne în afara conflictului, toată lumea este în război, și chiar dacă aliații fac bine, sfârșitul războiului nu e aproape.

Cât despre noi, noi suntem destul de norocoși. Mai norocoși decât milioane de oameni. Este liniștit și sigur aici, și folosim banii pentru a cumpara mâncare. Suntem atât de egoiști încât vorbim despre ce va fi „după război” și așteptăm noi haine și pantofi, când, de fapt, ar trebui să economisim fiecare penny pentru a-i ajuta pe alții când războiul se va sfârși, să salvăm tot ce putem.

Copiii din acest cartier aleargă în jur în tricouri subțiri și pantofi de lemn. Fără haine, fără șepci, fără ciorapi, și nu e nimeni să-i ajute. Ronțăind un morcov pentru a le mai potoli foamea, ei pleacă din casa rece pe străzile reci spre o sală de clasă chiar mai rece. Lucrurile au ajuns așa de rău în Olanda, încât grupuri de copii opresc trecătorii de pe stradă pentru a cerși o bucată de pâine.

Aș putea petrece ore spunându-ți despre suferințele pe care le-a adus războiul, dar m-aș face pe mine nefericită. Tot ce putem face e să așteptăm, cât de calmi posibil, ca războiul să se sfârșeascâ. Evreii și creștinii așteaptă la un loc, toată lumea așteaptă și mulți așteaptă moartea.

A ta, Ana

Sâmbată, 30 ianuarie 1943

Dragă Kitty,

Sunt plină de furie, dar încă nu pot să o arăt. Mi-ar plăcea să țip, să-i provoc mamei o zguduire, să plâng, și nu știu câte altele din cauza cuvintelor urâte, privirilor batjocoritoare și acuzațiilor pe care ea mi le aruncă în fiecare zi, înțepându-mă ca niște săgeți de la un arc strâns, pe care mi-e greu să le mai scot din trup. Aș vrea să țip la mama, la Margot, la familia van Daan și la tata, de asemenea: „ Lăsați-mă în pace, lăsați-mă să am măcar o noapte în care să nu plâng până adorm cu ochii arzând și cu capul plesnind. Lăsați-mă să plec, departe de tot, departe de această lume”. Dar nu pot să fac asta. Nu pot să-i las să vadă îndoielile mele sau rănile pe care ei mi le-au cauzat. Nu pot să suport mila lor sau amuzanta lor derâdere. Mă vor face doar să vreau să țip mai mult.

Toată lumea crede că mă dau în spectacol când vorbesc, sunt ridicolă când tac din gură, insolentă când răspund, isteață când am o idee bună, leneșă când sunt obosită, egoistă când iau o mușcătură mai mult decât ar trebui, proastă, lașă etc. Toată ziua nu aud decât ce copil exasperant sunt, și chiar dacă râd și pretind că nu mă deranjează, mă deranjează. Îmi doresc să-l pot ruga pe Dumnezeu să-mi dea o altă personalitate, una care nu este opusă tuturor celorlalte.Dar asta este imposibil. Sunt blocată cu caracterul cu care m-am născut, și încă nu sunt sigură că sunt o persoană rea. O să fac tot posibilul să mulțumesc pe toată lumea, mai mult decât ar bănui vreodată. Când sunt sus, încerc să râd pentru că nu vreau ca ei să vadă neliniștile mele.

Mai mult decât o dată, după o serie de reproșuri absurde, i-am aruncat mamei:„ Nu-mi pasă ce zici. De ce nu scapi de mine – sunt un caz fără speranță.”. Bineînțeles că mi-a zis să nu îi mai vorbesc și m-a ignorat 2 zile. Apoi, deodată, totul a fost uitat și m-a tratat ca pe toată lumea.

Este imposibil pentru mine să fiu azi toată un zâmbet și veninoasă a doua zi. Mai degrabă aș alege calea înţeleaptă, care nu este așa aurie, și mi-aş păstra gândurile doar pentru mine. Poate odată o să-i tratez pe ceilalți așa cum mă tratează și ei pe mine. Oh, măcar de aș putea!

A ta, Ana

Vineri, 5 februarie 1943

Dragă Kitty,

Chiar dacă a trecut mult de când ți-am scris despre certuri, încă nu este nicio schimbare. La început, domnul Dussel a luat curând-uitatele certuri în serios, dar acum s-a obișnuit cu ele și nu mai încearcă să le medieze.

Margot și Peter nu sunt ceea ce ai numi „tineri”; sunt amândoi tăcuți și plictisitori. Lângă ei, parcă aș fi o rana la deget, și tot timpul mi se spune „Margot și Peter nu se poartă așa. De ce nu urmezi exemplul surorii tale?”. Urăsc asta.

Mărturisesc că nu am absolut nicio dorință să fiu ca Margot. Ea este prea fără voință și pasivă pentru a se potrivi cu mine; se lasă condusă de alții și dă înapoi în cazul unei constrângeri. Vreau să am mai multă energie! Dar păstrez ideile astea pentru mine. Ei ar râde de mine dacă aș spune asta în apărarea mea.

În timpul meselor, aerul este plin de tensiune. Din fericire izbucnirile sunt ținute în loc de „mâncătorii de supă”, oamenii de la birou care vin să mănânce o cană de supă la prânz.

În această după-amiază, domnul van Daan a adus din nou în discuție faptul că Margot mănâncă puțin. „Presupun că o faci pentru a te menține în formă”, a adăugat într-un ton batjocoritor. Mama, care vine mereu in apărarea lui Margot, a spus cu voce tare: „ Nu mai pot să suport trăncăneala ta proasta încă un minut.” Doamna van Daan s-a făcut roșie ca o sfecla. Domnul van Daan s-a uitat drept înainte și nu a spus nimic.

Totuși, avem destul de des parte de un râs bun. Nu cu mult în urmă, doamna van Daan ne-a amuzat cu un non-sens. Vorbea despre trecut și despre cât de bine se înțelegea cu tatăl ei. „Și știi”, a continuat,„ tatăl meu mi-a zis dacă vreodată vreun domn devine prea îndrăzneţ, eu trebuie să zic ’ Aduceți-vă aminte, domnule, că sunt o doamnă’ și el va ști ce înseamnă”. Noi am început să râdem, ca și cum ne spusese o glumă bună.

Chiar și Peter, care de obicei este tăcut, ne dă ocazia să râdem. Face greșeala de a iubi cuvintele străine, chiar dacă nu știe ce înseamnă. Intr-o după-amiază, nu am putut folosi toaleta deoarece erau vizitatori in birou. Neputând aștepta, a fost la toaletă, dar nu a tras apa. Pentru a ne anunta de mirosul neplacut, a lipit un semn pe uşa băii: „ RSVP – GAZE !”. Desigur, a vrut să zică ”PERICOL – GAZE!”, dar s-a gândit că ”RSVP” arată mai elegant. Nici prin cap nu i-a trecut ca însemna ”va rog, răspundeţi”.

A ta, Ana

Sâmbată, 27 februarie 1943

Dragă Kitty,

Pim aşteaptă o invazie în orice zi de acum încolo. Churchill a avut o pneumonie, dar se face din ce in ce mai bine. Gandhi, campionul independenţei indiene, este intr-una din nenumaratele lui greve ale foamei.

Doamna van D. pretinde că este fatalistă. Dar cui ii este cel mai frică atunci cand armele încep să tragă ?. Nimeni alteia decât Petronelei van Daan.

Jan a adus scrisoarea episcopală pe care episcopii au adresat-o enoriaşilor lor. Este frumoasă şi insufleţitoare. „Popor al Olandei, cetăţeni, ridicaţi-vă şi actionaţi. Fiecare dintre noi trebuie să aleagă proprile sale arme ca să lupte pentru liberatea ţării noastre, poporului nostru şi religiei noastre! Daţi-ne ajutor şi suport. Actionaţi acum!”. Aceasta este ceea ce ne-a predicat din amvon. Va duce la ceva bun? Este sigur prea târziu pentru a-i ajuta pe confraţii noştri evrei.

Ghici ce ni se intamplă acum? Proprietarul clădirii a vândut-o fără să-i informeze pe domnul Kugler şi domnul Kleiman. Intr-o dimineaţă, noul proprietar a venit cu un arhitect pentru a se uita la clădire. Slava Domnului că domnul Kleiman era în birou. Le-a aratat domnilor tot ce era de văzut, mai puţin Anexa Secretă. A pretins că a uitat cheia acasă şi noul proprietar nu a mai pus alte întrebări. Măcar de nu se va mai intoarce şi cere să vadă Anexa. In acel caz, am fi în mare bucluc.

Tata a golit un fişier pentru mine şi Margot şi l-a umplut cu fişe care sunt goale pe o parte. Acesta va deveni dosarul nostru cu cărţile citite, în care Margot şi cu mine trebuie să notăm cărţile pe care le-am citit, autorul şi data. Am învăţat 2 cuvinte noi: „bordel” şi „cochetă”. Am cumpărat un caiet separat pentru cuvinte noi.

Este acum o nouă împărţire a untului şi a margarinei. Fiecare persoană primeşte porţia sa pe propria farfurie. Impărţirea nu este corectă. Familia van Daan, care mereu pregăteşte micul-dejun pentru toată lumea, îşi pune lor cu 1 şi jumatate mai mult decât nouă. Părinţilor mei le este prea frică de o ceartă ca să spună ceva, ceea ce este o ruşine, deoarece cred că oamenilor de genul acesta ar trebui mereu să li se dea o gură din propriul lor medicament.

A ta, Ana

Marţi, 4 martie 1943

Dragă Kitty,

Doamna van Daan are o noua poreclă – am inceput să îi spunem doamna Beaverbrook. Desigur, nu înseamna nimic pentru tine, deci lasă-mă să îţi explic. Un anume domn Beaverbrook vorbeşte deseori la radioul englez despre ceea ce consideră a fi de departe cel mai indulgent bombardament al Germaniei. Doamna van Daan, care tot timpul se contrazice cu toată lumea, inclusiv cu Churchill şi cu ştirile, este complet de acord cu domnul Beaverbrook. Deci ne-am gandit ca ar fi o idee bună pentru ea să fie măritată cu el şi de când a fost flatată de idee, am decis să îi spunem doamna Beaverbrook.

O să avem un nou angajat la magazie, din moment ce cel vechi este trimis în Germania. Este rău pentru el, dar bine pentru noi deoarece cel nou nu va fi familiarizat cu clădirea. Incă ne este teamă de omul care lucrează la magazie.

Gandhi mănâncă din nou.

Piaţa neagră este o afacere înfloritoare. Dacă am avea destui bani ca să plătim preţurile ridicole, ne-am putea îndopa. Vânzătorul nostru cumpără cartofi de la „Wehrmacht” si ni-i aduce în saci la birou. De când suspectează că suntem aici şi-a facut un obicei de a veni în timpul mesei de prânz, când muncitorii magaziei sunt afară.

Atat de mult piper este pe jos în acest moment încât, de fiecare dată când respirăm, tuşim sau strănutăm. Toată lumea care urcă ne întâmpină cu un „ah – CHOO!”. Doamna van Daan jură că nu se va mai duce jos, încă un miros de piper şi o să i se facă rău. Nu cred că tata are o slujbă prea frumoasă. Doar pectină şi piper. Dacă tot eşti în industria alimentară, de ce să nu faci dulciuri?

O adevarată avalanşă de cuvinte a venit asupra mea de dimineaţă. Aerul era plin de expresii nepoliticoase încât urechile mele ţiuiau cu « răutatea de Ana » şi « bunii van Daan ». La naiba !

A ta, Ana

Miercuri, 10 martie 1943

Dragă Kitty,

Am făcut un scurt circuit aseară, şi în afară de asta, armele au bubuit până la răsărit. Incă nu am trecut peste frica mea de avioane şi împuşcături, şi mă târăsc în patul tatălui meu aproape în fiecare noapte pentru alinare. Ştiu că sună pueril, dar aşteaptă până ţi se întâmplă ţie! Armele de tragere antiaeriană fac atât de mult zgomot încât nu îţi auzi nici propria voce. Doamna Beaverbrook, fatalistă, practic izbucneşte în lacrimi şi spune cu o voce timidă „ Oh! Este oribil! Oh, armele sunt aşa asurzitoare!”, ceea ce este un alt mod de a spune „Mi-e frică!”.

Nu pare a fi aşa rău la lumina candelei ca în întuneric. Tremuram ca şi când aş fi avut febră şi l-am implorat pe tata să reaprindă candela. Era de neinduplecat: nu va mai fi nicio lumina. Deodată, am auzit o explozie a unei mitraliere şi asta este de 10 ori mai rău decat tunurile antiaeriene. Mama a sărit din pat şi, spre enervarea lui Pim, a aprins candela. Răspunsul ei ferm la bombăneala lui a fost: „La urma urmei, Ana nu este un fost soldat!”. Asta a pus capac!

Ţi-am spus despre alte temeri ale doamnei van D.? Nu cred. Ca să te ţin la curent cu ultima aventură în Anexa Secretă, ar trebui să îţi spun asta. Intr-o noapte, doamna van Daan, crezând că aude nişte paşi în pod şi fiindu-i teamă de hoţi, şi-a trezit soţul. In acel moment hoţii au dispărut şi singurul lucru pe care domnul van Daan l-a putut auzi a fost inima soţiei sale. „Oh Putti!” a zis ea. (Putti este numele de alint pe care doamna van Daan îl foloseşte pentru soţul ei). „Ei, trebuie să fi luat toţi cârnaţii şi fasolea uscată. Si cum rămâne cu Peter? Oh, crezi că Peter este încă în siguranţă în patul lui?”. „Sunt sigur că hoţii nu l-au furat pe Peter. Nu mai fi găgăuţă şi lasă-mă să dorm!”. Imposibil, doamna van Daan era prea speriata sa adoarma.

Câteva nopţi mai târziu, întreaga familie van Daan a fost trezită de zgomote fantomatice. Peter s-a dus în pod cu o lanternă şi – repede, repede – ce credeţi că a găsit fugind? O grămadă de şobolani imenşi. Odată ce am ştiut cine sunt hoţii. am lăsat-o pe Mouschi să doarmă în pod şi nu i-am mai văzut pe oaspeţii noştri nepoftiţi niciodată…cel puţin nu noaptea.

Acum câteva seri (era ora 19.30 şi încă lumină), Peter a urcat în pod să ia nişte ziare vechi. A trebuit să ţină strâns de trapa să coboare pe scară. A pus mâna pe jos fără să se uite, şi aproape a căzut de pe scară din cauza şocului şi a durerii. Fără să îşi dea seama a pus mâna pe un şobolan mare, care l-a muşcat de mână. Când a ajuns la noi, alb ca hârtia şi genunchii tremurând, sângele ieşea din pijama. Nicio mirare că tremura, avand în vedere că atingerea unui şobolan nu este o plăcere, mai ales când ia o gură din mâna ta

A ta, Ana

Traducere făcută de Patricia Dascălu.