Pagini de jurnal(13)

Cu toate acestea, nu am lăsat să se vadă şi l-am lăsat pe Dussel să termine: Dar nu, este imposibil să vorbesc cu tine. Eşti, într-un mod scandalos, egocentric. Nimeni altcineva nu contează, cât timp totul iese cum vrei tu. Nu am mai văzut un astfel de copil, până acum. Dar, după ce toate astea au fost spuse, sunt obligată să te las să faci cum vrei, deoarece nu vreau ca oamenii să spună mai târziu că Anne Frank şi-a picat examenele pentru că domnul Dussel a refuzat să îşi părăsească masa.

A continuat şi a continuat, până când abia mai puteam ţine pasul cu potopul de cuvinte. Pentru un scurt moment, m-am gândit : „El şi minciunile lui. O să îi lovesc faţa aia urâtă, de o să sară pe pereţi.” Dar în următorul moment m-am gândit : „Calmează-te, nu merită te superi atât din cauza lui.”

În cele din urmă, furia domnului Dussel s-a risipit şi a ieşit din cameră şi pe faţa lui se citea trimuful amestecat cu mânie, buzunarele hainei sale fiind pline cu mâncare.

Am mers la Tata şi i-am relatat întreaga poveste, sau cel puţin acele părţi pe care nu a reuşit să le urmărească singur. A decis să discute cu Dussel chiar în acea după-amiază, şi au vorbit mai mult de jumătate de oră.

Au discutat mai întâi dacă Anne ar trebui lăsată să folosească masa ori nu. Tata a spus că el şi Dussel au mai discutat despre acest subiect şi mai înainte, dar că atunci a preferat să fie de acord cu acesta deoarece nu a vrut să contrazică un adult în faţa unui copil, dar şi atunci i s-a părut nedrept. Dussel era de părere că eu nu aveam niciun drept să îi vorbesc ca şi cum ar fi fost un intrus care punea stăpânire pe tot ce vedea. Dar Tata a protestat, fiindcă nu m-a auzit niciodată spunând aşa ceva. Şi aşa conversaţia s-a învârtit în jurul subiectului, Tata luând apărarea „egoismului” şi „ocupaţiilor mele” şi Dussel bombănind tot timpul. Dussel a cedat, în fine, şi mi-a fost dată şansa de a lucra, fără întrerupere, două seri pe săptămână. Era foarte posac, nu a vorbit cu mine două zile şi s-a asigurat că ocupă masa de la cinci la cinci jumătate – foarte copilăresc desigur.

Oricine care e aşa de frumos şi pedant la vârsta de cincizeci şi patru de ani s-a născut aşa şi nu se va schimba niciodată.

Vineri, 16 iulie 1943

Iubită Kitty,

A avut loc o altă spargere, dar de data asta una reală! Peter s-a dus în depozit azi de dimineaţă la ora şapte, ca de obicei şi a observat imediat că şi uşa de la depozit şi cea care dădea spre strada erau deschise. I-a reportat imediat acest lucru lui Pim, care s-a dus în biroul privat, a dat drumul la radio pe un post german şi a încuiat uşa. S-au întors amândoi sus. În astfel de cazuri, ordinele spun că nu trebuie să ne spălăm sau să curgă apă, să fim liniştiţi, să fim imbracaţi până la opt şi să nu mergem la toaletă şi ca de obicei le-am urmat pe toate ca la carte. Eram fericiţi că am dormit aşa de bine şi că nu am auzit nimic. Pentru un timp eram revoltaţi că nimeni din birou nu a venit sus toată dimineaţa; domnul Kleiman ne-a ţinut ca pe ghimpi pana la unsprezece jumătate. A spus că hoţii au forţat uşa de la depozit cu o rangă, dar când nu au găsit nimic ce ar merita să fie furat, şi-au încercat norocul la următorul etaj. Au furat două case de marcat care conţineau patruzeci de guldeni, carnete de cec goale şi, mai rau decât toate, cupoane pentru trei sute treizeci de livre de zahăr, întregul nostru partaj. Nu va fi uşor să facem reuşim să facem altele noi.

Domnul Kugler crede că acest hoţ face parte din aceeaşi gaşcă ca şi cei care au încercat, fără reuşită, acum şase săptămâni , să deschidă toate cele trei uşi (cea de la depozit şi cele două dinspre exterior).

Furtul a cauzat o nouă vâlvă, dar Anexa pare a se bucura. Desigur, suntem fericiţi deoarece casa de înregistrare şi maşinile de scris au fost împachetate cu grijă în dulapul nostru cu haine.

A ta, Ana

PS: Aterizăm în Sicilia. Cu un pas mai aproape de...!

Luni, 19 iulie 1943

Iubită Kitty,

Nordul Amsterdamului a fost bombardat la greu duminică. Se pare că a vut loc foarte multă distrugere. Străzi întregi sunt ruine, şi le va lua mult să scoată toate cadavrele. Până acum sunt două sute de morţi şi foarte mulţi răniţi; spitalele sunt pline până la refuz. Ni s-a vorbit despre copii care îşi caută deznădăjduiţi, prin ruine, părinţii morţi. Înca mă face să mă cutremur când mă gandesc la mohorâtul si îndepărtatul zumzet care semnifica apropierea distrugerii.

Vineri, 23 iulie 1943

Bep poate să facă rost de caiete, în special de jurnale şi de cărţi mari , folositoare pentru sora mea care este contabilă! Alte feluri de cărţi sunt de vânzare de asemenea, dar nu mă intrebaţi cum sunt sau cât de mult vor rezista. Acum sunt toate marcate cu „Nu sunt necesare cupoane!”. Ca orice altceva ce poţi cumpăra fără timbre, sunt total fără sens. Margot se gândeşte să facă un curs de caligrafie; am sfătuit-o să încerce. Mama nu mă va lăsa din cauza ochilor, dar cred că asta e stupid. Fie că fac asta sau altceva, totul se rezuma la acelaşi lucru. Cum niciodată nu ai trecut printr-un război, Kitty, şi cum ştii foarte puţine lucruri despre viaţa în ascunzătoare, în ciuda scrisorilor mele, lasă-mă să îţi spun, doar pentru amuzament, ce vrem fiecare să facem când ieşim din ascunzătoare. Margot si domnul van Daan îşi doresc, mai mult decât orice, să facă o baie fierbinte, cu cada umplută, unde să stea pentru mai mult de jumătate de oră. Doamne van Daan ar vrea o prăjitură, Dussel nu se poate gândi la altceva decât să o vadă pe Charlotte a lui şi mama moare după o cească cu cafea adevarată. Tata ar vrea să îl viziteze pe domnul Voskuijl, Peter s-ar duce în oraş, şi eu, aş fi atât de bucuroasă, că nu aş ştii cu ce să încep. Mai presus de toate, îmi doresc să avem o casă a noastră, să pot să mă plimb prin jur fără reţineri şi să am pe cineva care să mă ajute cu temele din nou. Cu alte cuvinte: să mă duc din nou la şcoală! Bep s-a oferit să ne aducă nişte fructe, la nişte aşa-zise preţuri mici : struguri la 2 guldeni 50 livra, agrişe 70 de cenţi, o piersică 50 de cenţi, pepeni 75 de cenţi livra. Nu e de mirare că ziarele scriu în fiecare după-amiază cu litere mari: „Scădeţi preţurile!”

Luni, 26 iulie 1943

Dragă Kitty,

Ieri a fost o zi agitată şi suntem cu toţii terminaţi. De fapt, poate te întrebi dacă există vreo zi care să treacă fără să se întâmple ceva tulburător. Prima alarmă s-a declanşat dimineaţa când eram la micul dejun, dar nu i-am dat nicio atenţie, pentru că însemna că avioanele abia traversau coasta. Aveam o durere teribilă de cap, aşa că m-am odihnit pentru o oră după micul dejun şi apoi am mers la birou pe la ora două. La două şi jumătate Margot si-a terminat treburile ei de la birou şi tocmai îşi strângea lucrurile când sirenele au început să sune din nou. Aşa că am mers sus din nou. Nu prea devreme se pare, pentru că în mai puţin de cinci minute armele vuiau aşa de tare încât am mers şi am stat în hol. Casa s-a cutremurat şi bombele au continuat să cadă. Mi-am apucat „geanta de scăpare” pentru că voiam mai mult să am ceva de care să mă ţin decât să fug. Ştiu că nu putem pleca de aici, dar dacă ar trebui, să fim văzuţi pe străzi ar fi la fel de periculos ca prinderea noastră într-un raid aerian. După o jumătate de oră zgomotul motoarelor s-a stins şi casa a început să zumzăie de activitate. Peter a ieşit din ascunzătoarea lui din mansardă, Dussel a rămas în biroul din faţă, domnul van Daan privea din pod şi noi ceilalţi ne-am împrăştiat să vedem coloanele de fum ridicându-se din port. După ceva timp, mirosul de foc era peste tot şi afară părea că oraşul era acoperit cu ceaţă. Un foc mare ca acela nu este o imagine plăcută, dar din fericire pentru noi totul s-a terminat şi ne-am întors la diversele noastre treburi casnice. Imediat ce am început cina, o altă alarmă a pornit. Mâncarea era bună, dar eu mi-am pierdut pofta în momentul în care am auzit sirena. Nimic nu s-a întâmplat, însă, şi patruzeci şi cinci de minute mai târziu, totul era liniştit. După ce vasele au fost spălate, încă o avertizare pentru raidurile aeriene, focuri de armă şi roiuri de avioane. „O, Doamne! De două ori în aceeaşi zi... de două ori in aceeaşi zi...” ne gândeam noi. „De două ori mai mult!” Încă o dată bombele au căzut, dar de data asta în cealaltă parte a oraşului. Conform rapoartelor britanice, aeroportul Schiphol a fost bombardat. Avioanele coborau şi urcau, în aer era un bâzâit de la motoare. A fost înspăimântător şi m-am gândit tot timpul : „Uite că vine, asta este.” Te asigur că atunci când m-am dus la culcare, la nouă, picioarele încă îmi tremurau. La miezul nopţii m-am trezit din nou: alte avioane! Dussel se dezbrăca, dar nu m-a interesat şi am sărit, trezită de-a binelea, la sunetul primei împuşcături. Am stat în patul tatalui meu până la unu, în patul meu până la unu jumătate şi m-am întors în patul tatei la două. Dar avioanele continuau să vină. Într-un final s-au oprit şi eu am putut să mă întorc „acasă” din nou. Am adormit într-un final pe la două jumătate.

Ora şapte. M-am trezit şi am rămas în pat. Domnul van Daan era cu tata. Primul meu gând a fost: hoţi. „Totul”, l-am auzit pe domnul van Daan spunând şi m-am gândit că a fost furat tot. Dar nu, de data asta erau veşti bune, cele mai bune veşti de luni de zile, poate chiar de când a început războiul. Moussolini s-a retras şi regele Italiei a preluat guvernul. Am sărit de bucurie. După îngrozitoarele evenimente de ieri, se întamplă în sfârşit ceva bun şi ne aduce ... speranţă! Speranţă pentru sfârşitul războiului, speranţă de pace. Domnul Kugler a trecut pe la noi şi ne-a spus că fabrica de avioane Fokker a fost grav afectată. Între timp, a mai sunat alarma pentru raiduri de dimineaţă, avioanele au survolat, şi apoi iar alarma. M-am săturat de sirenele astea! D-abia am dormit şi ultimul lucru pe care vreau să îl fac este să muncesc. Dar acum nesiguranţa legată de Italia şi speranţa că se va sfârşi războiul până la sfârşitul anului ne ţin treji...

A ta, Ana

Joi, 29 iulie 1943

Iubită Kitty,

Spălam vasele cu doamna van Daan şi cu Dussel şi eram foarte tăcută. E un lucru foarte neobişnuit pentru mine şi sunt sigură că şi ei puteau observa, aşa că, pentru a evita orice întrebare, mi-am stors creierii pentru un subiect neutru de discuţie. M-am gândit la cartea „Henry de vizavi”, că ar putea merge, dar nu m-aş fi putut înşela mai tare; dacă doamna van Daan nu îmi sare la gât, îmi sare domnul Dussel. Totul a început să „fiarbă” când domnul Dussel ne-a recomandat cartea aceasta mie şi lui Margot ca fiind un exemplu al scrierilor excelente. Noi am crezut că totul e mai puţin asta. Băieţelul a fost portretizat bine, dar în rest...cu cât spunem mai puţin, cu atât mai bine. Am menţionat acest lucru în timp ce spălam vasele, iar Dussel a început o adevarată tiradă. „Cum poţi înţelege tu cu adevarat psihologia unui om? A unui copil nu e chiar aşa de complicat. Dar eşti multe prea tânără să citeşti o carte ca aceasta. Chiar şi cineva de douăzeci de ani ar întâmpina dificultaţi în a o pricepe.”(Şi atunci de ce ne-a mai recomandat-o mie şi lui Margot?) Doamna van Daan și Dussel și-au continuat dicursurile: „Ştii prea multe despre nişte lucruri care nu te privesc. Ai fost crescută total greşit. Mai încolo, când vei fi mai în vârstă, nu te vei mai putea bucura de anumite chestii. Vei spune: « O, am citit asta într-o carte acum douăzeci de ani. » Ar trebui să te grăbeşti dacă vrei să îţi găseşti un soţ sau să te îndrăgosteşti, cum totul e făcut să devină o dezamăgire pentru tine. Deja ştii tot ce e de ştiut din teorie. Dar cum rămâne cu practica? E altă poveste!” Îţi poţi imagina cum m-am simţit? M-am uimit pe mine însămi cu răspunsul calm pe care l-am dat: „Poate credeţi că nu am fost educată cum ar fi trebuit, dar multă lume nu ar fi de acord.” Se pare că ei cred că a creşte cum se cuvine un copil inculde şi încercarea de a mă întoarce împotriva părinţilor mei, cum asta e ce fac ei mereu. Şi să nu discute cu o fată de vârsta mea probleme de adulţi este în regulă. Putem cu toţii să vedem ce se întâmplă când oamenii sunt crescuţi în felul acesta. Acum i-aş fi plesnit pe amândoi pentru faptul că m-au ridiculizat. Dădeam pe afară de mânie şi dacă aş şti cât de mult ar mai trebui să îi suport, aş începe să număr zilele. Doamna van Daan este potrivită să vorbească! Este un exemplu desigur - unul negativ! Se ştie că este extrem de hotărâtă, egoistă, vicleană, calculată şi veşnic nemulţumită. A se adăuga la toate acestea vanitatea şi cochetăria şi nu mai e absolut nicio îndoială: este o persoană josnică. Aş putea scrie o carte întreagă despre doamna van Daan, şi cine ştie, poate o voi scrie într-o zi. Oricine îşi poate crea un exterior plăcut când vrea. Doamna van D. este prietenoasă cu străinii, în special cu bărbaţii, aşa că e uşor să te înşeli când o cunoşti pentru prima dată. Mama crede că doamna van D. este prea proastă pentru a fi exprimat în cuvinte, Margot - că este prea neimportantă, Pim – că e prea urâtă (la propriu şi la figurat), şi dupa o îndelungă observaţie (nu judec niciodată la început), am ajuns la concluzia că toate cele de mai sus o reprezintă şi multe altele. Are aşa de multe defecte, de ce să scot în evidenţă numai unul?

A ta, Ana

P.S. Poate cititorul să ia în calcul că această poveste a fost scrisă înainte ca furia autorului să dispară?

Marţi, 3 august 1943

Iubită Kitty,

Lucrurile merg bine pe plan politic. Italia a interzis partidul fascist. Oamenii se luptă cu fasciştii în multe locuri – chiar şi armata s-a alăturat luptei. Cum poate o ţară ca aceea să continue să poarte război cu Anglia? Frumosul nostru radio a fost luat săptămâna trecută. Dussel a fost foarte nervos pe domnul Kugler că l-a înapoiat în ziua în care trebuia. Dussel coboară din ce în ce mai mult pe panta respectului meu, şi e deja sub zero. Orice ar spune despre politică, istorie, geografie sau orice altceva este atât de ridicol că de-abia îndrăznesc să repet: Hitler va dispărea din istorie; portul din Rotterdam este mai mare decât cel din Hamburg; englezii sunt idioţi că nu au profitat de şansa de a bombarda Italia, transformând-o în fărâmiţe; etc. , etc. Tocmai am avut al treilea raid aerian. Am decis să încerc să fiu mai curajoasă. Doamna van Daan, cea care spunea mereu „Lasă-i să cadă” şi „Mai bine să se încheie cu o lovitura decât să nu se încheie deloc” este cea mai laşă dintre noi toţi. Tremura ca o frunză azi de dimineaţă şi chiar a izbucnit în lacrimi. A fost consolată de soţul ei, cu care a făcut un armistiţiu după o săptămână de ceartă; aproape că am devenit sentimentală când am văzut. Moushi a dovedit acum, în ciuda unei umbre de îndoială, că a avea o pisică are dezavantaje, precum şi avantaje. Toata casa este plină de purici şi în fiecare zi e din ce în ce mai rău. Domnul Kleiman a împrăştiat pudră galbenă în fiecare colţ şi fiecare fisură, dar puricii parcă nici nu au observat. Ne face pe toţi nervoşi şi ne imaginăm mereu câte o înţepătură pe mâini, pe picioare, sau pe alte părţi ale corpului, aşa că sărim în picioare şi facem câteva exerciţii, cum ne oferă o scuză să ne uităm mai bine la mâini si la gâturi. Dar acum plătim preţul lipsei exerciţiilor fizice; suntem aşa de ţepeni că de-abia ne putem întoarce capetele.

A ta, Ana

Miercuri, 4 august 1943

Iubită Kitty,

Acum că ne ascundem de mai bine de un an, ştii foarte multe lucruri despre noi. Totuşi, nu îţi pot spune chiar tot deoarece este totul foarte diferit în comparaţie cu timpurile şi cu oamenii obisnuiţi. Dar, pentru a-ţi oferi o imagine mai amplă a vieţilor noastre, din când în când îţi voi descrie părţi ale unei zile comune. Voi începe cu după-amiaza şi noaptea.

Nouă după-amiază. Ora de culcare începe mereu în Anexă cu o mare agitaţie. Scaunele sunt mutate, paturile sunt scoase, păturile despăturite – nimic nu stă la fel ca pe timpul zilei. Eu dorm pe un divan micuţ, care măsoară doar cinci picioare aşa că trebuie adăugate câteva scaune pentru a-l lungi. Plapuma, cearceafurile, pernele, păturile: toate trebuie luate de pe patul lui Dussel, unde sunt ţinute ziua. Din cealaltă cameră se aude un scârţâit oribil: e patul lui Margot care este montat. Mai multe pături şi perne, orice ca să facă şipcile din lemn un pic mai confortabile. Sus, sună ca un tunet, dar este numai patul doamnei van D. care este împins spre fereastră pentru ca Majestatea Sa, gătită în pijamaua ei roz, să poată trage aerul nopţii pe nările ei delicate.

Ora nouă. După ce Peter a terminat, este rândul meu la baie. Mă spăl din cap până-n picioare şi găsesc un mic purice plutind în chiuvetă(numai în lunile călduroase, săptămâni sau zile). Mă spăl pe dinţi, îmi încreţesc părul, îmi dau unghiile cu ojă şi tamponez peroxid deasupra buzelor pentru a vopsi firele negre – toate astea în mai puţin de jumătate de oră.

Nouă jumătate. Îmi pun halatul. Cu săpunul într-o mână, şi oliţa, agrafele de păr, chiloţii, bigudiurile şi o bucată de bumbac în cealaltă mână, mă grăbesc să ies din baie. Următorul care intră la baie mă cheamă înapoi să iau firele încreţite cu graţie, lăsate dizgraţios pe chiuvetă.

Ora zece. Este timpul să pun paravanul negru şi să spun noapte bună. Pentru următoarele cincisprezece minute cel puţin, în casă se aud zgomote de la scârţâitul paturilor şi geamătul arcurilor rupte şi apoi, dacă vecinii noştri de sus nu au o scurtă ceartă conjugală în pat, totul este liniştit.

Unsprezece jumătate. Uşa de la baie scârtâie. O rază îngustă de lumină cade în cameră. Pantofi ce fac zgomot, o haină mare, chiar mai mare decât omul care o poartă... Dussel se întoarce de la biroul domnului Kugler unde lucrează noapte de noapte. Îl aud cum umbla timp de zece minute fremătând hârtii(de la mâncarea pe care o ţine în dulapul lui) şi cum face patul. Apoi silueta apare din nou şi singurele sunete care se mai aud sunt niste zgomote suspicioase din baie.

Aproape ora trei. Trebuie să mă trezesc să folosesc cutia de sub pat, care, pentru siguranţă are un presuleţ din cauciuc în caz de accidente. Mereu îmi ţin respiraţia când dau drumul pentru că fac zgomot ca un pârâu în munte. Oliţa este pusă la locul ei, şi silueta în cămaşa albă de noapte (cea care o face pe Margot să spună în fiecare seară „Ah,ce cămaşa indecentă!”) se urcă înapoi în pat. Cineva anume rămâne treaz pentru cincisprezece minute, ascultând suntele nopţii. În primul rând pentru a vedea dacă are loc vreo spargere şi apoi dacă ceilalţi, de sus, din camera de alaturi şi din camera mea, dorm. Nu e deloc haios, mai ales când este vorba de un membru al familiei ca doctorul Dussel. Mai întâi, se aude un sunet ca de peşte care are nevoie de aer, sunet ce se repetă de vreo nouă sau zece ori. Apoi, buzele sunt umezite din plin. Totul alternează cu nişte zgomote, urmate de o perioadă lungă de zvârcoleală, întoarceri şi rearanjări ale pernei. După cinci minute de linişte deplină, aceleaşi lucruri se repetă de câteva ori, după care a adormit pentru o vreme.

Câteodată pistoalele se descarcă pe timpul nopţii, între unu şi patru. Niciodată nu realizez înainte să se întâmple, dar deodată mă găsesc stând lângă pat, din simplă obişnuinţă. Câteodată visez aşa de adânc(la verbele neregulate din franceză sau la o ceartă de sus) că îmi dau seama când se sfârşeşte visul că împuşcăturile s-au oprit şi că am rămas liniştită în camera mea. Dar de cele mai multe ori, mă trezesc. Apuc o pernă şi o batistă, îmi pun halatul şi papucii şi mă duc vizavi la tata, aşa cum a descris Margot în acest poem:

Traducere de Cristina Ionescu