Pagini de jurnal(15)

Luni, 23 august 1943

Wenn Die Uhr Halb Neune Schlaat…*[ Când ceasul bate ora opt şi jumatate.]

Margot şi mama sunt nervoase. “Şhh ….tata.Linişte, Otto.Shh…Pim.Este opt treizeci.

Vino aici, nu mai poţi da drumul la apă.Mergi uşor ! Un exemplu din ce i s-a spus tatei la baie. Când ceasul bătea opt treizeci, trebuia să fie în sufragerie. Fără susur de apă la robinet sau toaletă, fără plimbări fără zgomote de orice fel. Atâta timp cât personalul biroului nu a sosit, zgomotele se aud mai uşor din magazie.

Uşa deschide intrarea către etaj la opt şi douazeci şi deschiderea este urmată de trei bătăi uşoare în podea…bolul cu cereale calde al Anei.Am urcat scarile să iau mâncarea căţeluşului.

Jos la parter totul trebuia să fie făcut repede, repede: mă pieptăn ,pun deoparte oliţa, împing patul la locul lui. Linişte! Ceasul bate opt treizeci! Doamna van D îşi schimbă pantofii şi-şi târşâie papucii prin cameră; domnul van D. de asemeni – un veritabil Charlie Chaplin. Este linişte.

Scena familiei ideale este în punctul culminant. Aş vrea să citesc sau să studiez, de asemeni şi Margot. Tata şi mama, la fel.Tata stă pe marginea patului lăsat care scârţâie(cu Cărţile lui Dickens şi bineânţeles cu dicţionarul) şi care nici măcar nu are o saltea ca lumea. Pot fi puse două perne una peste alta . «Nu am nevoie de asta », se gandeste el. « Mă pot descurca şi fără. »

Odată ce începe să citească, nu-şi mai ridică privirea. Acum râde, apoi încearcă să-i citească mamei o poveste.

« Nu am timp acum ! »

El o priveşte dezamăgit, dar continuă să citească.

Puţin mai târziu, când întâlneşte un alt pasaj bun încercă din nou : « Trebuie să citeşti asta , mamă ! »

Mama stă pe un pat de campanie fie citind, fie cosând, croşetând sau studiind oricare ar fi fost la rând pe lista ei. Deodata îi vine o idee şi spune repede ca să nu uite : « Ana, aminteste-ţi să … Margot, notează asta repede… »

După un timp e din nou linişte. Margot închide cartea cu zgomot; tata îşi încruntă fruntea, sprâncenele formând o curbă amuzantă şi zbârcitura de concentrare reapare până la ceafă şi se afundă din nou în cartea sa: mama începe să sporovăiască cu Margot; iar eu devin curioasă şi ascult. Pim este atras în conversaţie….

Ora noua. Micul dejun !

Vineri, 10 septembrie 1943

Scumpă Kitty,

De fiecare dată când îţi scriu, ceva special se întâmplă, de obicei mai mult neplăcut . Oricum de data asta se întâmplă ceva minunat.

Miercuri, pe opt septembrie, ascultam ştirile de la ora şapte, când am auzit un anunţ : « Aceasta este una dintre cele mai bune ştiri de până acum din vremea razboiului: Italia a capitulat ». Italia s-a predat necondiţionat! Emisiunea de ştiri olandeză din Anglia începe la opt şi cincisprezece cu ştirile: Ascultători, acum o oră şi cincisprezece minute, exact când terminasem de scris reportajul zilnic, am primit ştirile minunate despre capitularea Italiei. Vă spun, niciodată nu mi-am aruncat la coş notiţele cu mai multă încântare decât am facut-o astăzi.

Au fost cântate: « Dumnezeu să-l ocrotească pe rege», imnul american: şi « Internaţionala» rusească. Ca de obicei, programul olandez a fost înălţător fără să fie, însă, optimist.

Englezii au debarcat la Napoli. Nordul Italiei este ocupat de nemţi. Armistiţiul a fost semnat vineri pe 3 septembrie, ziua în care englezii au debarcat în Italia.

Nemţii declamă delirant în toate ziarele despre trădarea lui Badogio şi a regelui Italiei.

Totuşi sunt şi veşti proaste.Este vorba despre domnul Kleiman. După cum ştii, îl plăcem foarte mult. Este în permanenţă bine dispus şi uimitor de curajos, în ciuda faptului că este mereu bolnav şi suferind şi nu prea poate mânca sau să se mişte prea mult.» Când domnul Kleiman intră în cameră , soarele începe să străluceascã », a spus mama de curând şi are perfectă dreptate.

Acum se pare că trebuie să mergă la spital pentru o operaţie foarte dificilă la stomac şi va trebui să stea acolo cel puţin patru săptămâni. Ar fi trebuit să-l vezi când ne-a spus la revedere. S-a purtat atât de firesc ca şi cum urma să iasă să facă un comision.

A ta , Ana

Joi, 16 septembrie 1943

Dragă Kitty,

Relaţiile dintre noi sunt mai rele ca niciodată aici în Anexă. Nu îndrăznim să deschidem gura în timpul mesei (exceptand atunci când îmbucam) , pentru că orice am spune se găseşte cineva să se simtă jignit sau s-o considere ca pe o ofensã. Domnul Voskuijl ne viziteazã din când în când. Din păcate nu-i merge prea bine. Şi nu le face nici celorlalţi din familie viaţa mai uşoară, pentru că purtarea sa se pare că este de genul : ce-mi pasă mie, oricum o să mor ! Când mă gandesc cât de susceptibili sunt cei de aici îmi pot imagina cum trebuie să fie la familia Voskuijl.

Am luat valeriană în fiecare zi ca să pot învinge teama şi depresia, dar asta nu m-a oprit să mă simt mai mizerabil în ziua urmatoare. Un râs sănătos m-ar ajuta mai mult decât 10 picaturi de valeriană, dar aproape am uitat cum se râde. Câteodată mi-e teama că faţa mi se va ofili de la atâta suferinţă şi de aceea gura mea are tendinţa să stea cu colţurile lăsate. Nici ceilalţi nu o duc mai bine. Toţi de aici sunt îngroziţi de marea teroare numită iarnă.

Un alt lucru care nu prea ne luminează zilele este acela că domnul van Maaren, omul care lucrează în magazie, a îceput să fie suspicios în privinţa Anexei. O persoană care gândeşte puţin ar trebui să observe că de o vreme Miep spune câteodată cã merge în laborator, Bep la camera cu dosare şi domnul Kleiman la depozitul Opekta, în timp ce domnul Kugler susţine că Anexa nu aparţine acestei clădiri, ci celei de la numãrul următor.

Nu ne-ar păsa ce crede domnul van Maaren despre această situaţie numai că el este cunoscut ca nefiind demn de încredere şi foarte curios. Nu este genul care poate fi amăgit cu scuze nefondate.

Într-o zi domnul Kugler a vrut să fie foarte prudent, aşa că la doisprezece şi douăzeci şi-a luat haina şi a plecat până la farmacia de dupa colţ. În mai puţin de cinci minute a fost înapoi şi s-a furişat pe scari ca un hoţ să ne viziteze. La unu şi un sfert a plecat, dar Bep l-a intalnit pe palier şi l-a avertizat că van Maaren era în birou. Domnul Kugler a făcut stânga împrejur şi a stat cu noi până la unu şi treisprezece minute. Apoi şi-a scos pantofii şi a mers în şosete (în ciuda frigului) până în faţa mansardei, a coborât pe cealaltă scară cu grijă să nu scârţâie. I-a luat cincisprezece minute să termine de coborat scările, dar a ajuns cu bine în birou intrând de afară.

Între timp, Bep scăpase de van Maaren şi a venit să-l ia pe Domnul Kugler de la Anexa. Dar el plecase deja şi în timpul acela încă cobora scările în vârful degetelor .Ce or fi gândit trecătorii când l-au vazut pe director cum îşi încalţă pantofii afară ? Hei, tu de colo, cel în şosete !

A ta, Ana

Miercuri, 29 septembrie 1943

Dragă Kitty,

Este ziua de naştere a doamnei van Daan. În afară de o porţie de brânză de fiecare, una de carne şi una de pâine, tot ce a primit de la noi a fost un borcan cu gem. Soţul ei, Dussel şi personalul de la birou i-au dat numai flori şi de asemeni mâncare. Aşa sunt vremurile în care trăim.

Bep a avut o criză de nervi săptămâna trecută din cauză că avea prea multe de făcut. Oamenii o trimiteau afară să aduca câte ceva de câte zece ori pe zi, insistand să plece imediat sau să meargă din nou sau spuneau că nu facuse nimic cum trebuie. Şi când te gândeşti că avea de facut şi treaba pe care trebuia s-o facă în mod obişnuit la birou, domnul Kleiman este bolnav, Miep este acasă, răcită, şi Bep însăşi are glezna luxată, probleme cu prietenul şi un tată supărăcios , nu este de mirare că a ajuns la capătul puterilor. Noi am consolat-o şi i-am spus că, dacă ar refuza o dată sau de două ori spunând că nu are timp, listele de cumpărături s-ar micşora de la sine.

Sâmbătă a fost o adevărată dramă, aşa cum nu se mai văzuse vreodată pe aici. A început cu o discuţie despre van Maaren şi s-a terminat cu o ceartă şi lacrimi. Dussel i s-a plâns mamei că este tratat ca un lepros, că nimeni nu este prietenos cu el şi la urma urmei nu făcuse nimic ca să merite asta. Asta a fost urmată de o mulţime de vobe frumoase, de care mama, din fericire, nu s-a lăsat impresionată de data asta. I-a spus că eram foarte dezamagiţi de el şi nu numai cu o singură ocazie el a fost o mare sursă de enervare. Dussel i-a promis mamei luna de pe cer, dar ca de obicei nu am văzut mai mult decât un zâmbet.

Pot să spun că sunt probleme legate de comunicarea cu familia van Daan. Tata este furios din cauză că ei ne inşeală: au ascuns carne şi alte lucruri. Oare acum ce fel de situaţie incendiarã va mai apărea ? Măcar dacă nu aş fi fost atât de implicaă în toate disputele astea ! Măcar dacă aş putea să plec de aici ! Ne scot din minţi !

A ta, Ana

Duminică, 17 octombrie 1943

Dragă Kitty,

Mulţumesc Domnului, domnul Kleiman s-a întors. Arăta puţin palid şi deja a prezentat voios la vânzare câteva haine pentru domnul van Daan. Treaba neplăcută este că domnul van Daan a rămas fără bani. Şi-a pierdut ultima sută de guldeni la depozitul de materiale care încă ne mai creează neplăceri: lumea se întreabă cum o sută de guldeni pot apărea aşa la depozitul de materiale într-o luni dimineaţa. Bănuieli sunt din belşug. În acelaşi timp, suta de guldeni a fost furată. Cine este hoţul ?

Dar vorbeam despre lipsa de bani. D-na van D. are mulţimi de rochii, jachete şi pantofi de care nu se poate lipsi. Costumul domnului van D este greu de vândut şi bicicleta lui Peter a fost expusă, dar a fost retrasă, din moment ce nimeni n-o voia.

Dar povestea nu se termina aici. Vezi tu, d-na van D. este pe cale să se despartă de haina sa de blană. După părerea ei, firma trebuie să-i plătească pentru întreţinere, dar asta este ridicol. Tocmai au avut o serie de certuri incendiare din cauza asta şi au intrat în stadiul « o, dragul meu Putti » şi « dragă Kerli », începutul împăcării.

Mintea mea se sperie de câte vulgarităţi a trebuit să îndure această casă în luna care a trecut.

Tata se învârte îmbufnat şi când îi aude numele priveşte în sus îngrijorat ca şi cum i-ar fi teama că va fi chemat să rezolve o altă problemă delicată. Mama este aşa emoţionată că obrajii i s-au imbujorat, Margot se plânge de dureri de cap, Dussel nu poate să doarmă, d-na van D spumegă de mânie toată ziua şi eu dau roată patului continuu. Ca să fiu sinceră, câteodată uit cine cu cine nu se înţelege. Singura cale să-mi ţin mintea clară este să studiez şi am făcut-o din plin în ultima vreme.

Cu drag, Ana

Vineri, 29 octombrie 1943

Dragă Kitty,

D-nul Kleiman este dărâmat din nou; stomacul nu-i dă o clipa de linişte. Nici măcar nu ştie dacă s-a oprit sângerarea. A venit să ne spună că nu se simtea bine şi a plecat acasă şi pentru prima dată chiar se simţea dărâmat.

D-nul şi d-na van D. au avut multe lupte se hărţuire. Motivul este simplu: sunt faliţi. Au vrut să vândă un pardesiu şi un costum al domnului van D., dar nu au fost în stare să găsească vre-un cumpărător. Preţurile cerute erau prea mari.

Acum câtva timp d-nul Kleiman vorbea despre un blănar pe care îl cunoştea. Acesta i-a dat domnului van D. să vândă haina de blană a soţiei. Este din blană de iepure şi o avea de 17 ani. D-na van D. a dat 325 guldeni pe ea, un preţ enorm. Ar fi vrut să păstreze banii pentru ea, să cumpere haine noi după război şi i-a luat ceva timp d-nului van D. s-o facă să înţeleagă că aveau nevoie disperată să acopere cheltuielile gospodăriei.

Nu-ţi poţi imagina urletele,ţipetele, loviturile cu picioarele şi jurăminte de abandon. A fost înfiorător. Familia mea stătea cu respiraţia oprită la capătul scărilor, în caz că ar fi fost nevoie să-i despartă. Toată cearta, lacrimile şi tensiunea nervoasă s-au transformat în stres şi încordare, aşa că am căzut pe pat noaptea, plângând şi rugând-o pe steaua mea norocoasă să-mi dea o oră de linişte.

Eu sunt bine, exceptând faptul că nu am poftă de mâncare. Încă mai aud: « Doamne, arăţi groaznic ! »

Trebuie să recunosc că fac tot ce pot să mă ţină în formă: mă obligă să iau dextroză, ulei de peşte, drojdie de bere şi calciu. Câteodată mă lasă nervii, în special sâmbăta când chiar mă simt mizerabil.

Atmosfera este sufocantă, grea, cenuşie.Afară nu auzi nici măcar o pasare şi o linişte de moarte, tiranică planează asupra casei şi se ţine de mine ca şi cum ar vrea să mă tragă în adâncurile lumii de dincolo. Cel puţin, în momente ca acestea, mama, tata şi Margot nu mă bagă în seamă .Trec dintr-o cameră în alta, urc şi cobor scãrile şi mă simt ca o pasăre cântătoare ale cărei aripi au fost smulse şi care se loveste de graţiile coliviei. « Lăsaţi-mă afară unde este aer proaspăt şi râsete », plânge o voce din mine. Nici măcar nu mă mai frămant să-i răspund, doar zac pe canapea. Somnul aduce liniştea şi teribila frică trece mai repede, ajută măcar să treacă timpul, din moment ce este imposibil să-l facem să nu mai existe.

Cu drag, Ana

Miercuri, 3 noiembrie 1943

Dragă Kitty,

Pentru a ne ţine mintea ocupată precum şi pentru a o îmbogăţi, tata a comandat un catalog de la o şcoală prin corespondenţă. Margot a cercetat cu atenţie broşura groasă de trei ori fără a găsi nimic să-i placă şi care să se încadreze în bugetul său. Tata a fost mai uşor de mulţumit şi a decis să scrie şi să ceară o lecţie demonstrativă " Latină elementară". Zis şi făcut. Lecţia a ajuns, Margot a început să lucreze cu entuziasm şi a decis să ia cursul, în ciuda cheltuielilor. Este mult prea greu pentru mine, deşi chiar mi-ar plăcea să învăţ Latină.

Pentru a-mi da şi mie o ocupaţie, tata a cerut domnului Kleiman o Biblie pentru copii, aşa că în sfârşit am putut învăţa ceva despre Noul Testament.

"Intenţionaţi să-i daţi Anei o Biblie pentru Hanukkah?" A întrebat Margot , oarecum tulburată.

"Da... Păi, poate că de Sf. Nicolae va fi o ocazie mai bună ", a răspuns tata.

Iisus şi Hanukkah nu sunt tocmai compatibili.

De când s-a stricat aspiratorul, a trebuit să periez covorul în fiecare noapte cu o perie veche.

Fereastra este închisă, lumina aprinsă, soba arde, şi aşa îmi periez întruna covorul. "Sigur asta e o problemă", mi-am zis în sinea mea. “Ne mărginim la văicăreli “.

"Am avut dreptate: mama are o durere de cap de la norii groşi de praf ce se învârt în jurul camerei, noul dictionar de Latină al lui Mrgot a fost acoperit cu murdărie, şi bombãnea că oricum podeaua arăta la fel. Prea puţine mulţumiri pentru suferinţele mele.

Ne-am hotărât că de acum înainte soba va fi aprinsă duminică la ora şapte-treizeci în loc de cinci treizeci. Cred că este riscant. Ce vor spune vecinii despre hornul nostru fumegând?

Cu perdelele este la fel. Chiar de când am început să ne ascundem, au fost ţintuite strâns la ferestre. Câteodată una dintre doamne sau unul dintre domni nu poate rezista tentaţiei de a arunca o privire afară. Rezultatul: o furtună de reproşuri. Răspunsul: "Oh, nimeni nu va observa. "Aşa începe şi se termină fiecare act de nepăsare . Nici unul nu va observa, nimeni nu va auzi, nimeni nu va acorda vreun dram de atenţie. Uşor de spus, dar e adevarat?

Momentan, certurile violente s-au domolit; numai Dussel şi van Daanii încă sunt certaţi. Când Dussel vorbeşte despre doamna van D., invariabil o numeşte, “liliacul acela bătrân "sau" hoaşca aia proastă ", şi invers, doamna van D. se referă la domnul nostru prea-învăţat cu “fata bătrână” sau “fata bătrână, nevropată şi sensibilă”, etc.

Râde ciob de oala spartă!

A ta, Ana

Luni seara, 8 noiembrie 1943

Dragă Kitty,

Dacă aţi citit toate scrisorile mele o dată, aţi fi surprinşi de faptul că ele au fost scrise în stiluri diferite. Mă enervează să fiu aşa dependentă de stilurile din Anexă, dar nu sunt singură: toţi le folosim până la urmă. Dacă sunt absorbită de o carte trebuie mai intâi să-mi ordonez gândurile înainte să intru în contact cu alte persoane, fiindcă altfel ar putea gândi despre mine că sunt o ciudăţenie. După cum vezi, tocmai sunt în mijlocul unei depresii. N-aş putea să-ţi spun exact ce o opreşte, dar cred că este oprită de frica mea cu care mă confrunt la orice pas.

În această seară, pe când Bep era încă la noi, soneria a sunat tare şi prelung. Brusc am pălit, stomacul mi-a fremătat şi inima îmi bătea nebuneşte - şi toate astea pentru că mi-a fost frică.

Noaptea, în pat mă văd într-o temniţă, fără tata şi mama, sau cutreier străzile, sau Anexa ia foc, sau mă văd luată în mijlocul nopţii şi mă furişez sub pat de disperare. Văd totul ca şi cum s-ar întâmpla chiar atunci. Şi cred că s-ar putea să se întâmple toate curând!

Miep spune adesea că ne invidiază din cauză că la noi este atâta pace şi linişte. Poate că este adevărat, dar evident nu se gândeşte la temerile noastre.

Pur şi simplu nu-mi pot imagina că lumea ar putea fi vreodată normală pentru noi. Chiar vorbesc de perioada de " după război ", dar e ca şi cum aş vorbi despre un castel în aer, ceva care niciodată nu poate deveni real.

Ne văd pe noi opt în Anexă, ca şi cum noi am fi fost un petic de cer albastru, înconjurat de nori negri ameninţători. Punctul perfect rotund în care stăm este încă sigur, dar norii se mişcă peste noi, iar inelul dintre noi şi pericolul care se apropie se strânge din ce în ce mai mult.

Suntem înconjuraţi de întuneric şi de pericol, şi în căutarea disperată de a găsi o cale de ieşire stăm uniţi unii cu alţii. Privim focul de jos şi pacea şi frumuseţea de mai sus. Deocamdată suntem separaţi de masa întunecată de nori aşa că nu putem nici să urcăm, nici să coborâm.

Se contureazã în faţa noastră ca un zid de nepătruns, care încearcă să ne strivească, dar încă nu poate. Nu pot decât să plâng şi să implor, "Oh, inel, inel, deschide-te larg şi lasă-ne să ieşim!"

A ta, Ana

Traducere de Irina Nicolae.