Pagini de jurnal(16)

Joi, 11 noiembrie 1943

Mult iubită Kitty,

Am un titlu bun pentru acest capitol:

Odă Stiloului Meu

In Memoriam

Stiloul meu a fost dintotdeauna unul dintre cele mai preţuite posesiuni:l-am considerat foarte valoros,în special pentru că avea peniţa groasă,iar eu pot scrie îngrijit doar cu peniţe groase.El a dus o viaţă de stilou foarte intersantă,pe care o voi spune pe scurt.

Când aveam 9 ani, stiloul meu(împachetat în bumbac) a venit ca “ o mostră de valoare necomercială “ tocmai din Aachen, unde bunica mea (bunul donator) locuia. Stăteam în pat, cu gripă, pe când vânturile de februarie vuiau pe lângă casă. Splendidul stilou a venit intr-un penar din piele roşie şi l-am arătat prietenelor mele cu prima ocazie. Eu,Anne Frank,mândra proprietară a unui stilou.

Câand aveam 10 ani, am avut voie să iau stiloul la şcoală şi, spre surprinderea mea, învăţătoarea m-a lăsat chiar să scriu cu el.Oricum,când aveam 11 ani, comoara mea a trebuit să fie pusă la păstrare din nou, când profesoara mea din clasa a VI-a ne lăsa să folosim doar stilouri şi călimare de şcoală. Când aveam 12 ani, am început Liceul Evreiesc şi, cu aceasta ocazie, stiloul meu a primit un penar nou, care nu numai că avea loc şi pentru un creion, dar aveam şi fermoar, ceea ce îl făcea mult mai impresionant. Când aveam 13 ani, stiloul a mers cu mine în Anexă şi împreună am trecut prin nenumărate jurnale şi compuneri.Tocmai împlinisem 14 ani şi stiloul se bucura de ultimul an al vieţii sale când…

Era chiar după ora 5, vineri după-amiază. Ieşisem din camera mea şi tocmai mă aşezam la masă să scriu când am fost împinsă într-o parte ca să fac loc pentru Margot şi Tata, care voiau să-şi exerseze latina. Stiloul a rămas nefolosit pe masă, pe când proprietara lui, oftând, a fost forţată să se descurce cu un colţ de masă, unde a început să decojească fasolea. Aşa îndepărtăm noi mucegaiul de pe fasole pentru a o aduce la starea iniţială.La şase fără un sfert am şters podeaua,am aruncat gunoiul într-un ziar,împreună cu fasolea stricată şi l-am aruncat în sobă. S-a aprins o flacără uriaşă şi mi s-a părut minunat cum soba,care îşi dădea ultima suflare, şi-a revenit miraculos.

Din nou a fost linişte.Studenţii la latină plecaseră, iar eu m-am aşezat la masă ca să o iau de unde rămăsesem. Dar oriunde m-aş fi uitat, nu vedeam stiloul.M-am mai uitat încă o dată. Margot s-a uitat, Mama s-a uitat, Tata s-a uitat, Dussel s-a uitat. Dar dispăruse.

“Poate a căzut în sobă, odată cu fasolea! “, a sugerat Margot.

“Nu, nu avea cum!“, i-am răspuns.

Dar în acea seară, când stiloul încă nu apăruse,toţi am presupus că a ars,mai ales din cauză că celuloidul e foarte inflamabil. Cele mai întunecate temeri ale noastre s-au adeverit a doua zi când Tata a golit soba şi a descoperit în cenuşă clama cu care se prindea stiloul de buzunar. Nu s-a găsit nici urmă de peniţă de aur. “Trebuie să se fi topit“,a presupus Tata.

Am rămas cu o singură consolare,oricât de mică ar fi ea: stiloul meu a fost incinerat,aşa cum voi fi şi eu într-o zi!

A ta,Ana

Miercuri, 17 noiembrie 1943

Mult iubită Kitty,

Evenimentele recente au zguduit casa din fundaţii. Datorită unei izbunciri de difterie la Bep, ea nu va avea voie să intre în contact cu noi timp de 6 saptămâni. Fără ea, gătitul sau cumpărăturile vor fi foarte dificile, ca să nu mai menţionez cât ne va lipsi compania ei. Dl. Kleiman e încă în pat şi nu a mâncat altceva în afară de fiertură de ovăz în ultimele trei săptămâni. Dl. Kugler e ocupat până peste cap.

Margot trimite lecţiile ei de latină unei profesoare care le corectează şi le returnează. Ea este înregistrată cu numele lui Bep. Profesoara este foarte drăguţă şi de asemenea spirituală. Pun pariu că e mândră să aibă o asemenea elevă inteligentă.

Dussel este într-o stare confuză şi nu ştim de ce. Totul a început când Dussel nu mai spunea nimic când era la etaj; el nu a schimbat mai mult de un cuvânt cu Dl. sau D-na. van Daan. Cu toţii am observat asta. Totul a durat câteva zile, apoi Mama a profitat de ocazie şi l-a atenţionat în legătură cu D-na van D., care îi putea face viaţa mizerabilă. Dussel a spus că D-na. van Daan începuse să-i aplice un tratament silenţios pe care el nu avea de gând să îl întrerupă. Ar trebui să precizez că ieri a fost 16 Noiembrie, prima aniversare a mutării sale în Anexă. Mama a primit o plantă cu această ocazie, dar D-na. van Daan, care făcuse aluzie la această dată de săptămâni întregi şi care era sigură că Dussel o să ne invite la cină, nu a primit nimic. În loc să se folosească de această oportunitate pentru a ne mulţumi - pentru prima dată - pentru că l-am primit fără pic de egoism, el nu a rostit nici măcar un cuvânt. Iar în dimineaţa zilei de şaisprezece, când l-am întrebat dacă trebuie să-i ofer felcitările sau condoleanţele mele, el mi-a spus că pot să i le ofer pe oricare din ele. Mama,care s-a autodistribuit în rolul de înpăciuitoare ,nu a făcut niciun progres şi situaţia s-a sfârşit prost.

Pot spune fără să exagerez că Dussel a devenit nebun de legat. De obicei râdem între noi deoarece nu are deloc memorie, nicio opinie fixă şi niciun pic se simţ practic.El ne-a amuzat de mai multe ori încercând să transmită veştile pe care abia le auzise, dar mesajul era denaturat în timpul transmiterii. Mai mult, el răspunde oricărui reproş sau oricărei acuzări cu o încărcătură de promisiuni pe care nu reuşeşte să şi le ţină niciodată.

“Der Mann hat einen grossen Geist

Una ist so klein van Taten! “

[O expresie cunoscută:

“Spiritul omului este minuat,

Cât de neînsemnate sunt faptele lui. “

A ta,Ana

Sâmbătă, 27 noiembrie 1943

Mult iubită Kitty,

Azi-noapte, când să adorm, Hanneli a apărut deodată în faţa mea.

Am văzut-o acolo,îmbrăcată cu zdrenţe, cu faţa slabă şi obosită. Mă privea cu aşa o tristeţe şi un reproş în ochii ei mari încât puteam citi mesajul lor: “O,Anne, de ce m-ai abandonat? Ajută-mă, ajută-mă, salvează-mă din acest iad!“

Dar nu o pot ajuta. Pot doar să stau şi să privesc cum alţi oameni suferă şi mor. Tot ce pot să fac este să mă rog lui Dumnezeu să o aducă înapoi la noi. Am văzut-o pe Hanneli şi pe nimeni altcineva,şi am înţeles de ce. Am judecat-o greşit, nu eram destul de matură pentru a înţelege cât de greu îi era. Era devotată prietenei ei şi probabil că a părut că încercam să o îndepărtez. Săraca, cât de groaznic trebuie să se fi simţit! Ştiu, pentru că recunosc sentimentul în mine! Am reuţit s-o înţeleg la un moment dat, dar apoi m-am cufundat iar în problemele şi plăcerile mele.

A fost crud din partea mea să o tratez aşa, iar acum se uita la mine, o, atât de neajutorată, cu paloarea feţei ei şi ochii rugători. Măcar să fi putut să o ajut! Dragă Doamne, am tot ce mi-am putut dori vreodată, pe când destinul o are în ghearele lui mortale. A fost la fel de credincioasă ca mine, poate chiar mai credincioasă, şi voia să facă tot ce era bine. Dar atunci, de ce eu am fost aleasă să trăiesc, pe când ea probabil va muri? Care este diferenţa dintre noi două? De ce acum suntem atât de departe una de cealaltă?

Sincer, nu m-am mai gândit la ea de luni întregi—nu, de cel puţin un an. Nu am uitat-o în întregime, dar m-am gândit la suferinţa ei abia atunci când am văzut-o în faţa ochilor.

O,Hanneli, sper că dacă vei trăi până la sfârşitul războiului şi că te vei întoarce la noi, te voi putea pofti înăuntru şi voi putea să mă revanşez pentru tot răul pe care ţi l-am provocat.

Dar chiar şi dacă aş fi putut vreodată să o ajut, ea nu ar fi avut mai multă nevoie decât acum de acest ajutor. Mă întreb dacă ea se gândeşte la mine şi ce simte oare?

Dumnezeule milostiv, mângâi-o, ca măcar să nu fie singură. O, dacă Tu ai putea să-i spui că mă gândesc la ea cu compasiune şi cu dragoste, ar putea s-o ajute să continue.

Nu trebuie să mai stărui asupra acestui lucru. Nu o să ajung nicăieri. Continui să-i văd ochii mari, care mă urmăresc. Hanneli chiar crede cu adevărat în Dumnezeu sau a fost doar făcută să accepte religia? Nu ştiu nici măcar atât. Niciodată nu am avut curaj să o întreb.

Hanneli,Hanneli, măcar dacă aş putea să te salvez, dacă aş putea împărţi totul cu tine. E prea târziu. Nu pot să o ajut, nu pot să distrug răul pe care i l-am făcut. Dar nu o voi mai uita niciodată şi mă voi ruga mereu pentru ea!

A ta,Ana

Luni, 6 decembrie 1943

Mult iubită Kitty,

Cu cât ne apropiem mai mult de Sfântul Nicolae, cu atât mai mult mă gândesc la coşuleţul decorat festiv de anul trecut.

Mai mult decât oricine, m-am gândit ce groaznic va fi să sărim peste o sărbătoare anul acesta. După o lungă deliberare, mi-a venit în sfârşit o idee, ceva amuzant. M-am consultat cu ceilalţi şi acum o săptămână am început să scriem câte un vers pentru fiecare.

Duminică seara, la opt şi jumătate, am urcat la etaj, ducând coşul cel mare de rufe,care fusese decorat cu figurine de hârtie şi fundiţe făcute din hârtie creponată roz şi albastră. Deasupra era o bucată mare de hârtie de împachetat maro cu un bileţel ataşat. Toată lumea era uimită de incredibila dimensiune a cadoului. Am rupt bileţelul şi am citit cu voce tare:

“Încă o dată,Sfântul Nicolae

A venit chiar în ascunzătoarea noastră.

Nu o să fie chiar atât de amuzant,mi-e teamă,

Ca ziua fericită pe care am avut-o anul trecut.

Totuşi noi sperăm,nu avem niciun motiv de dubiu,

Că optimismul va câştiga de data asta,

Iar pe vremea asta,în anul următor,

Vom fi toţi liberi şi în siguranţă.

Totuşi, să nu uităm că e Sfântul Nicolae,

Cu toate că nu avem nimic de dăruit.

Va trebui să găsim altceva de făcut:

Vă rog, uitaţi-vă-n pantofi. “

Pe când fiecare persoană îşi lua pantofii din coş, era un hohot de râsete. În fiecare pantof era câte un pacheţel pentru proprietar.

A ta,Ana

Mult iubită Kitty,

Un caz grav de gripă m-a oprit să-şi scriu până azi.Să fii bolnav aici e groaznic.Cu fiecare tuşitură, trebuia să mă bag sub pătură şi – o dată, de două, de trei ori—să incerc să nu mai tuşesc.

În cea mai mare parte a timpului, gâdilatul nu dispărea şi a trebuit să beau lapte cu miere, zahăr sau pastile împotriva tusei. Ameţesc doar la gândul tuturor leacurilor la care am fost supusă: să transpir până îmi trece febra, tratament cu aburi, comprese umede, comprese uscate, băuturi fierbinţi, curăţatul gâtului, să stau nemişcată, pernă de încălzit, sticle cu apă fierbinte, limonadă şi, la fiecare două ore, termometrul .Toate aceste remedii chiar te vor face bine? Dl. Dussel a decis să se joace de-a doctorul şi şi-a pus capul lui uns cu pomadă pe săracul meu piept, ca să asculte. Nu numai că părul lui gâdila, dar mi-era şi rusine, cu toate că el a fost la şcoală acum treizeci de ani şi are un anumit grad medical. De ce trebuia să-şi pună capul pe pieptul meu? Până la urmă, el nu e prietenul meu! Din cauza asta, el nu ar fi în stare să diferenţieze un sunet sănătos de unul nesănătos.

În primul rând ar trebui să-şi cureţe urechile, întrucât el devine din ce în ce mai surd. Dar de ajuns despre boala mea. Sunt din nou în formă.Am crescut aproape cu jumătate de inch şi am câştigat un kilogram. Sunt palidă, dar nerăbdătoare să mă întorc la cărţile mele.

Ausnahmsweise* (singurul cuvânt care se potriveşte aici[*Cu excepţii]),cu toţii începem să ne simţim mai bine. Nu are loc nicio ceartă, cu toate că probabil nu va dura prea mult. Nu a mai fost aşa pace şi linişte în casa asta de cel puţin şase luni.

Bep este încă izolată, dar în curând sora ei nu va mai fi contagioasă.

De Crăciun, o să primim mai mult ulei pentru gătit, bomboane şi melasă. De Hannukah, Dl.Dussel le-a dat D-nei. van Daan şi Mamei un tort frumos, pe care l-a pregătit cu ajutoul lui Miep. Pe lângă toate treburile pe care le are ea de făcut! Margot şi cu mine am primit o broşă făcută dintr-o monedă strălucitoare. Nu prea pot s-o descriu,dar este adorabilă.

Am, de asemenea, un cadou pentru Miep şi Bep. Timp de o lună întreagă am păstrat zahărul care se pune peste cereale şi Dl. Kleiman l-a folosit pentru a face fondante.

Afară este înnorat şi burniţează, soba miroase urât, iar mâncarea ne-a picat greu la stomac şi produce tot felul de zgomote.

Războiul este la impas, spiritele sunt liniştite.

A ta,Ana

Vineri, 24 decembrie 1943

Mult iubită Kitty,

Cum ţi-am mai scris de multe ori, stările au tendinţa de a ne afecta destul de mult, iar în cazul meu a devenit din ce în ce mai rău. “Himmelhoch jauchzend, zu Tode betrubt. “ [*Un faimos citat din Goethe: “Ori deasupra lumii, ori în adâncurile disperării.“] cu siguranţă că e valabil şi pentru mine. Sunt “deasupra lumii“ când mă gândesc cât de norocoşi suntem, comparativ cu alţi copii evrei,şi “în adâncurile disperării“ când, spre exemplu, D-na Kleiman vine pe la noi şi vorbeşte despre clubul de hochei al lui Jopie,excursiile cu canoe,jocurile de la şcoală şi ceaiurile de după-amiază cu prietenii.

Nu cred că sunt geloasă pe Jopie, dar mi-e dor să mă distrez măcar o dată şi să râd până nu mai pot.

Suntem blocaţi în casa asta ca nişte leproşi, mai ales în timpul iernii şi în vacanţele de Crăciun şi Anul Nou. De fapt,nu ar trebui să scriu asta, deoarece mă face să mă simt atât de nerecunoscătoare, dar nu pot ţine totul în mine, aşa că voi repeta ceea ce am spus şi la început: “Hârtia e mult mai răbdătoare decât oamenii. “

Ori de câte ori vine cineva din afară, cu vântul în haine şi frigul pe obraji, îmi vine să îmi îngrop capul sub pături ca să nu mă mai gândesc: “Oare când voi mai putea respira şi eu are curat şi proaspăt? “. Nu pot face asta—din contră,trebuie să-mi ţin capul sus şi să pun o faţă curajoasă, însă gândurile vin oricum.Nu doar o dată,ci mereu,mereu.

Crede-mă, dacă eşti redus la tăcere timp de un an şi jumătate, uneori poate fi prea mult pentru tine. Dar sentimentele nu pot fi ignorate, indiferent cât de nedrepte sau nerecunoscătoare par. Mi-e dor să merg cu bicicleta, să dansez, să fluier, să privesc lumea, să mă simt tânără şi să ştiu că sunt liberă, dar nu pot să-i las pe ceilalţi să vadă asta. Închipuie-ţi ce s-ar întâmpla dacă toţi ne-am compătimi pe noi înşine şi am umbla cu nemulţumirea perfect vizibilă pe chipurile noastre. Unde am ajunge?Uneori,mă gândesc dacă vreodată cineva va înţelege ce vreau să zic, dacă vreodată cineva va trece cu vederea nemulţumirea mea şi nu-i va păsa dacă sunt sau nu evreică şi va putea să mă vadă numai ca pe o adolescentă care are nevoie de distracţie. Nu ştiu şi nu voi fi niciodată capabilă să vorbesc cu cineva despre asta, deoarece sunt sigură că aş începe să plâng. Plânsul poate aduce uşurare, atâta timp cât nu plângi singur. În ciuda tuturor teoriilor şi eforturilor mele, mi-e dor—în fiecare zi şi în fiecare oră din zi—să am o mamă care să mă înţeleagă. De aceea, cu fiecare lucru pe care îl fac sau îl scriu,îmi închipui ce fel de mamă aş vrea să fiu pentru copiii mei, mai târziu. Tipul de mamă care nu ia prea în serios tot ce spun oamenii, dar care mă ia pe mine în serios. Mi-e greu să explic ce vreau să spun, dar cuvântul “ mamă“ spune tot. Ştii ce idee mi-a venit? Pentru a-mi da sentimentil că îmi strig mama într-un fel care seamănă cu “mamă“, îi spun “Mămică“.Uneori îl scurtez la “Mami“; o “mamă“ imperfectă. Aş vrea să o onorez, scoţând “i“-ul. E bine că ea nu-şi dă seama de asta,căci ar putea s-o întristeze.

Păi, de-ajuns cu asta. Scrisul m-a mai scos, cât de cât, din “adâncurile disperării“.

A ta,Ana

Este ziua de după Crăciun şi nu pot să nu mă gândesc la Pim şi la povestea pe care mi-a spus-o anul trecut. Atunci nu am înţeles semnificaţia cuvintelor lui aşa cum le înţeleg acum. Dacă ar mai aduce vorba despre ele acum, probabil că aş putea să-i arăt că am înţeles ce voia să spună!

Cred că Pim mi-a spus tocmai mie deoarece el,care ştie “secretele intime“ ale atâtora, avea nevoie să-şi exprime propriile sentimente: Pim nu vorbeşte niciodată despre el însuşi şi nu cred că Margot are vreo bănuială prin câte a trecut. Bietul Pim, el nu poate să mă păcălească, făcându-mă să cred că a uitat-o pe acea fată. Nu o va uita niciodată.

L-a făcut foarte înţelegător, el nefiind orb la greşelile Mamei. Sper că voi fi cam ca el, dar fără să trec prin ce a trecut el!

Ana

Luni, 27 decembrie 1943

Vineri seară, pentru prima dată în viaţa mea, am primit un cadou de Crăciun. Dl. Kleiman, Dl. Kugler şi fetele ne-au pregătit o surpriză minunată. Miep a preparat un tort de Crăciun delicios pe care scria “Pace 1944”, iar Bep ne-a dat o grămadă de prăjiturele care erau la standardele de dinainte de război.

A fost un borcan de iaurt pentru Peter, Margot şi eu, o sticlă de bere pentru fiecare dintre adulţi. Şi încă o dată, totul era împachetat atât de frumos, cu poze drăguţe lipite pe pachete. În rest, vacanţa a trecut repede pentru noi.

Ana

Miercuri, 29 decembrie 1943

Din nou, am fost foarte tristă azi-noapte.Bunica si Hanneli au mai venit la mine încă o dată. Bunica, o, draga mea Bunică. Ce puţin înţelegeam noi cât suferea ea, cât de bună era ea mereu şi cât de interesată era ea de tot ce ţinea de noi. Şi când te gândeşti că în tot acest timp, ea îşi păzea cu grijă teribilul secret.*[ * Bunica Anei era bolnavă în stare terminală.]

Bunica a fost întotdeauna atât de loială şi bună. Ea nu l-ar fi dezamăgit niciodată pe vreunul dintre noi. Orice s-ar fi întâmplat, oricât de urât m-aş fi purtat, Bunica mereu mă susţinea. Bunico, tu m-ai iubit sau nici nu m-ai înţeles? Nu ştiu. Cât de singură trebuie să fi fost Bunica, în ciuda faptului că era cu noi. Poţi fi singur chiar dacă eşti iubit de multă lume, dar încă nu eşti cel mai important.

Şi Hanneli? Mai trăieşte? Ce mai face? Dragă Dumnezeule, păzeşte-o şi adu-o înapoi la noi. Hanneli ,tu îmi aminteşti care ar fi putut fi destinul meu. Mă văd mereu în locul tău. Atunci de ce mă simt atât de nefericită pentru tot ce se petrece aici? Nu ar trebui să fiu fericită, mulţumită şi mândră, mai puţin atunci când mă gândesc la Hanneli şi la toţi cei care suferă odată cu ea? Sunt egoistă şi fricoasă. De ce mă gândesc mereu şi visez cele mai groaznice lucuri şi vreau să ţip în teroare? Deoarece, în ciuda tuturor lucrurilor, încă nu am destulă credinţă în Dumnezeu. El mi-a dat atât de multe lucruri pe care nu le merit şi totuşi fac atâtea greşeli în fiecare zi!

Gânditul la toată suferinţa celor la care ţii te poate face să plângi; de fapt,ai putea să-ţi petreci întreaga zi plângând. Tot ce poţi face este să te rogi ca Dumnezeu să facă o minune şi să salveze măcar pe unii din ei. Şi sper că fac asta îndeajuns de mult!

Ana

Traducere de Andreea Neagu.