Margot este mult mai drăguţă. Pare mai schimbată decât înainte. Nu este deloc răutacioasă şi devine o adevărată prietenă. Nu mă mai consideră un copil mic care nu contează.
Este amuzant, dar câteodată pot să mă văd cum mă văd alţii. Mă uit la „Ana Frank” şi răsfoiesc prin paginile vieţii ei ca şi cum ar fi o străină.
Inainte să vin aici, când nu gândeam cum gândesc acuma, aveam sentimentul că nu le aparţineam mamei, lui Pim şi Margot şi că întotdeauna voi fi o străină. Câteodată mă prefăceam că eram orfană. Atunci mă pedepseam singură pentru că mă prefăceam a fi victima, când în realitate, am fost întotdeauna aşa de norocoasă. După asta mă forţam să fiu prietenoasă pentru o vreme. In fiecare dimineaţă când auzeam paşi pe scări, speram să fie mama venind la mine să îmi spună bună dimineaţa. O salutam prietenos, pentru că voiam să mă port frumos. Dar atunci mă certa pentru că i-am răspuns sau altceva(şi mă duceam la şcoală complet descurajată).
Pe drum spre casă, inventam scuze pentru ea, spunându-mi că ea a avut foarte multe griji. Mă întorceam acasă în formă/ refăcută pălăvrăgind întruna, până ce evenimentele dimineţii se repetau şi eu părăseam camera cu ghiozdanul în mână şi o privire gânditoare pe faţă. Câteodată hotăram să stau supărată, dar atunci aveam prea mult de vorbit după şcoală şi voiam ca mama să se oprească orice făcea atunci şi să mă asculte ce aveam de zis. Atunci revenea timpul când nu mai trebuia să ascult paşii pe scări şi mă simţeam singură şi plângeam în fiecare noapte.
Totul s-a înrăutăţit de atunci. Dar tu ştii deja. Acum Dumnezeu a trimis pe cineva să mă ajute: Peter. Îmi mângâi colierul, îl ţin pe buze şi mă gândesc : „Ce-mi pasă! Peter e al meu şi nimeni nu ştie!”. Cu acest lucru în minte, pot să mă ridic deasupra oricărei remarci dure. Care din oamenii de aici ar crede că atâ de multe lucruri se întâmpla în mintea unei fete?
Sâmbătă, 15 ianuarie 1944
` Dragă Kitty,
Nu are rost să descriu toate certurile şi disputele până la ultimul detaliu. E de ajuns să-ţi spun că am împărţit multe lucruri: carnea, grăsimile şi uleiurile şi ne prăjim proprii cartofi. In ultimul timp am mâncat mai multă pâine de secară pentru ca la 4 suntem atât de înfometaţi încât abia ne putem stăpâni stomacurile.
Ziua mamei se apropie cu repeziciune. A primit nişte zahar cadou de la domnul Kugler, ceea ce i-a umplut de invidie pe cei din familia van Daan, deoarece doamna van Daan nu a primit nimic de ziua ei. Dar care e rostul să te plictisesc cu vorbe aspre, conversaţii inutile şi lacrimi, când ştii că ne plictisesc şi mai mult?
Mama şi-a exprimat o dorinţa, care nu e departe de a se realiza cât de curând să nu mai fie nevoie să-i vada faţa domnului van Daan pentru două săptămâni întregi. Ma întreb dacă toţi cei care împart o casă, mai devreme sau mai târziu ajung să se certe cu colegii lor. Sau am avut doar ghinion? La masă, când domnul Dussel şi-a luat un sfert de castron, umplut pe jumatate cu sos şi ne-a lasat pe noi restul fără, îmi pierdusem pofta de mâncare şi îmi venea să mă ridic să-l dau jos de pe scaun şi să-l arunc pe uşă.
Chiar sunt majoritatea oamenilor atât de meschini şi egoişti? Am reuşit să aflu multe lucruri despre natura umană de când am venit aici, ceea ce este bine. Şi Peter spune la fel.
Războiul va continua în ciuda certurilor noastre sau a dorului nostru de libertate şi aer curat, aşa că ar trebui să facem tot ce putem ca să rămânem aici.
Totuşi, cred că, dacă mai stau aici mult timp, am să mă transform într-un sac vechi şi uscat de fasole. Şi tot ce îmi doresc este să fiu o adolescentă fidelă bunătăţii.
A ta, Ana
Miercuri seara, 19 ianuarie 1944
Dragă Kitty,
Nu stiu ce s-a întamplat, dar de când cu visul meu, am început să observ cum mă schimb. Apropo, noaptea trecută iar l-am visat pe Peter şi încă o dată am simţit cum ochii lui mă pătrund, dar acest vis a fost mai puţin real şi nu la fel de frumos ca ultimul.
Ştii ca ntotdeauna am fost invidioasă pe relaţia dintre Margot şi tata.
Acum nu mai e nicio urma de invidie; încă mă mai doare când nervii tatei îl fac să se poarte inexplicabil cu mine, dar apoi mă gândesc: ’Nu te pot învinui pentru ceea ce eşti.’
Vorbeşti atât de mult despre minţile adolescenţilor şi ale copiilor, dar nu ştii lucrul esenţial despre ei!”. Tânjesc după mai mult decât afecţiunea tatei, mai mult decât îmbrăţişările şi sărutările lui. Nu e groaznic din partea mea să fiu aşa de egoistă? Nu ar trebui să iert mai întâi? O iert şi pe mama, dar de fiecare dată când îmi atrage atenţia sau râde de mine, tot ce pot să fac e să mă controlez.
Ştiu că sunt departe de ceea ce ar trebui să fiu; o să fiu vreodată?
Ana Frank
P.S. Tata m-a întrebat dacă ţi-am spus de tort. De ziua mamei, ea a primit un tort de ciocolată. A fost o zi într-adevar frumoasă! Dar acum nu am timp să mă gândesc la aşa ceva.
Sâmbăta, 22 ianuarie 1944
Dragă Kitty,
Poti să-mi spui de ce oameni merg aşa de departe pentru a-şi ascunde adevărata personalitate? Sau de ce de fiecare dată mă comport foarte diferit când sunt în compania altora? De ce oamenii au atât de puţină încredere unii în ceilalţi? Ştiu că ar trebui să existe un motiv, dar, câteodată, cred că este oribil să nu poţi măcar să te încrezi în cineva, nici măcar în cei apropiaţi ţie. Se pare că am crescut de când am avut acel vis, ca şi cum aş fi devenit mai independentă. Ai fi mirată dacă ţi-aş spune că şi atitudinea mea faţă de cei din familia van Daan s-a schimbat. Am încetat să mai privesc la toate discuţiile şi certurile din punctul de vedere al familiei mele. Ce a determinat o schimbare atât de radicală? Ei bine, după cum vezi, mi-am dat seama că, dacă mama ar fi fost altfel, dacă ea ar fi fost o mamă adevărată, relaţia noastră ar fi fost foarte, foarte diferită. Doamna van Daan este, fără niciun fel de dubiu, o persoană minunată. Jumatate din discuţii ar fi putut fi evitate dacă mama ar fi fost o persoană cu care să poţi să te înţelegi de fiecare dată cand se ajunge la un subiect delicat. Doamna van Daan are cu adevărat, o calitate: poţi să vorbeşti cu ea. Poate că este egoistă, poate că este meschină, poate că este vicleană, dar te-ar ajuta cu dragă inimă, atâta timp cât nu o provoci şi te porţi rezonabil. Asta nu merge chiar tot timpul, dar dacă ai răbdare şi perseverezi, cu timpul o să vezi cât de departe vei ajunge.
Toate conflictele despre educaţia noastră, despre a nu răsfăţa copiii, despre mâncare – despre totul, dar absolute totul- ar fi putut lua o altă turnură daca am fi rămas prietenoşi, deschişi, în loc să vedem întotdeauna partea cea mai rea a lucrurilor. Stiu exact ce vei spune Kitty. „Dar oare aceste cuvinte le spui chiar tu, Anne? Chiar tu, care a trebuit să suporţi atâtea cuvinte urâte de la etaj? Chiar tu, care eşti conştientă de toate nedreptăţile?’
Şi totuşi, ele vin de la mine. Vreau să arunc o nouă privire asupra lucrurilor şi să-mi formulez propria opinie, nu doar să maimuţăresc vorbele părinţilor mei, ca în proverbul: „Aşchia nu sare departe de trunchi.” Vreau să reexaminez familia van Daan şi să decid singură ce este adevărat şi ce este exagerat. Dacă voi fi dezamăgită de ei în final, pot să raman alături de Tata şi mama. Dar dacă nu, o să încerc să le schimb atitudinea. Şi dacă nu voi putea, va trebui să-mi menţin propriile opinii şi judecăţi. O să profit de fiecare ocazie pentru a vorbi deschis cu doamna van Daan despre diferenţele dintre noi şi n-o să-mi fie frică – în ciuda reputaţiei mele de înfumurată – sa-mi spun părerea imparţială. Nu o să spun nimic negativ despre propria familie, dar asta nu înseamnă că nu-i voi apara dacă cineva o va face şi, începând de astăzi, bârfele mele sunt de domeniul trecutului. Până acum am fost absolut convinsă că familia van Daan este vinovată de certuri, dar acum sunt sigură că vina a fost, în mare parte, a noastră. Aveam dreptate în ceea ce privea subiectul în discuţie, dar oamenii inteligenţi aşa ca noi, ar fi trebuit să aibă mai multă înţelepciune în relaţiile cu ceilalţi. Sper că eu am cel puţin o frântură din aceasta înţelepciune şi că voi avea ocazia să o folosesc.
A ta, Ana
Traducere de Paul Petrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu