Poveste minunată

Mulţi dintre noi, atunci când ne aflăm în faţa unor mari greutăţi, cădem în deznădejde şi gândim că totul este pierdut, că Dumnezeu şi-a întors faţa Sa de la noi. Gabriela - „copilul cu copil”, aşa cum am numit-o - ne dovedeşte că oricât de grele ar fi încercările, dacă avem credinţă şi strigăm către Dumnezeu, primim ajutor. Povestea ei seamănă cu povestea multor tinere din ziua de astăzi. A cunoscut un băiat, s-au îndrăgostit unul de altul şi totul a fost frumos până când ea a rămas însărcinată. Avea atunci numai 21 de ani.

Însă, spre deosebire de alte fete, a ştiut să-şi ducă crucea şi să nu facă crimă. Pentru că avortul este totuna cu crima. Cazul ei este diferit de al altora şi prin faptul că a crescut la Casa de Copii şi a trebuit să lupte şi cu mentalităţile celor din jurul ei, colegi şi prieteni, care în proporţie foarte mare îi repetau acelaşi lucru: să avorteze. Discuţia avută cu ea poate fi o lecţie pentru cei ce, copleşiţi fiind de necazuri şi ispite, caută ajutor în multe locuri, numai la Dumnezeu nu.

- Cum a reacţionat prietenul tău când a aflat că eşti însărcinată?

- A fost un şoc pentru el. Primele zile nu mi-a zis nimic, apoi a spus că nu este pregătit să devină tată. Eram de trei ani şi jumătate împreună. Înainte să rămân însărcinată, îl tot întrebam ce o să facem dacă o să avem un copil, ce o să-i dăm să mănânce? Îmi răspundea totdeauna foarte hotărât că face orice pentru copilul lui. Şi, când a aflat vestea, ne-a întors spatele.

- Iar aceasta nu a fost singura veste proastă.

- Da, stăteam cu chirie, iar proprietarul, când a aflat, m-a dat afară, deşi până atunci mi-am plătit regulat datoriile. În plus, mai toţi prietenii şi colegii îmi spuneau să avortez. Mama lui mă mai suna şi insista pe aceeaşi idee. Îmi tot spunea să mă gândesc unde şi cum am crescut, şi că aşa o să crească şi copilul meu. Recunosc că am avut ispite să renunţ la sarcină.

- Şi ce te-a determinat să mergi mai departe?

- Credinţa în Dumnezeu. L-am tot rugat pe Dumnezeu să-mi trimită pe cineva care să mă ajute - nu cu bani, căci, deşi nu era mare salariul, mă gândeam că nu o să mor de foame (Gabriela era casieră la un supermarket - n.red.) Îmi doream foarte mult pe cineva care să mă încurajeze, care să mă susţină moral. Mai demult am citit o carte despre viaţa Sfântului Iacov Ţalikis. Ştiam că a făcut multe minuni. Şi i-am zis în rugăciune: „Sfinte, tu, care ai făcut atâtea minuni, trimite-mi, te rog, pe cineva care să mă încurajeze!” Şi mi-a trimis persoana potrivită. Am găsit pe masă un număr de telefon, pe care îl credeam pierdut, al unei educatoare de la Casa de Copii unde am crescut. Am sunat-o, ne-am întâlnit şi mi-a zis să stau liniştită, că va fi bine, că Dumnezeu are grijă de mine. De atunci am început să mă apropii de Dumnezeu. Am început să merg la biserică, să mă spovedesc. Participam la Sfânta Liturghie, pentru că ştiam că harul lui Dumnezeu vine şi asupra fetiţei. Îmi amintesc că odată era frig, ploua. Văzând vremea de afară, i-am zis fetiţei: „Maria, azi nu mai mergem la biserică!” Şi m-am aşezat din nou în pat. Însă fetiţa a început să bată cu putere în burtică!

„Ştiu ce vrei!”, i-am răspuns. „Mă îmbrac şi mergem la Biserică”. De asemenea, seara, dacă încercam să adorm fără să îmi fac rugăciunea, ea se zbătea şi nu mă lăsa.

Prin această încercare îmi dau seama că L-am descoperit pe Dumnezeu. În Psalmul 33 se spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi, într-adevăr, aşa este. Trebuie să ne apropiem numai puţin de Dumnezeu şi să vedem ce minunat e totul atunci când Domnul este prezent.

- Acum unde locuieşti?

- La Valea Plopului, acolo unde părintele Nicolae Tănase a înfiinţat un centru pentru mamele care au copii şi nu au unde să stea. Fetiţa are un an şi câteva luni, şi mă bucur să o aud zicându-mi: „Mami, mami”. Acolo, la Valea Plopului, m-au dus naşii fetiţei, nişte oameni minunaţi pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale, tot în biserică. Aceştia m-au încurajat foarte mult, m-au ajutat să am mai multă încredere în mine şi, de asemenea, m-au ajutat enorm din punct de vedere material. Vreau să spun că mă simt foarte bine atunci când merg la ei acasă. Simt o altă trăire la ei acasă, decât în casa prietenilor mei necredincioşi.

- Poate vor citi aceste rânduri şi unele fete care au rămas însărcinate şi nu au soţ. Ce vrei să le transmiţi?

- Să nu avorteze, să nu ia anticoncepţionale. Una din colegele mele de la serviciu a făcut avort şi îmi spunea că simte cum o strigă năluca copilului, de ce a făcut acest lucru. La fel, atunci când vede un copil mic, tremură şi plânge.

Aceste fete, care trec prin ce am trecut eu, trebuie să ştie că Dumnezeu nu le lasă. Să se roage cu încredere. Este o minunăţie să vezi cum creşte copilul alături de tine. Sunt convinsă că nu vor regreta nici o clipă că au mers mai departe.

Lupta Gabrielei cu încercările nu a luat sfârşit. Ea ştie că, pentru a se mântui, trebuie să ducă împreună cu fetiţa sa o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Deşi tatăl fetiţei vrea acum o familie, chiar insistă să se căsătorească, ea nu se grăbeşte să facă acest pas. Părintele Iustin Pârvu a sfătuit-o să se mărite doar dacă acesta se va apropia de Dumnezeu. Şi, cum vrea să facă ascultare de bătrânul Stareţ din munţii de la Petru Vodă, stă în continuare la Valea Plopului, o creşte pe Maria cu multă dragoste şi se roagă. Să ne rugăm şi noi pentru ca Dumnezeu să-i dea pe mai departe putere şi înţelepciune să facă voia Sa cea sfântă.

Raluca Tănăseanu, articol aparut in Presa Ortodoxa nr. 4/2009

Preluare de la adresa:
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/05/dumnezeu-are-grija-de-mine-povestea-minunata-a-gabrielei-si-a-pruncului-sau/