Duminică, 19 martie 1944
Dragă Kitty,
Ieri a fost o zi foarte importantă pentru mine! După prânz, totul a fost ca de obicei. La 5 am pus cartofii la prăjit şi mama mi-a dat nişte cârnaţi în sange să-i duc lui Peter. Nu voiam la început, dar până la urmă m-am dus. Nu a acceptat cârnaţii şi eu am avut sentimentul înspăimantător că era din cauza certei pe care am avut-o despre neîncredere. Dintr-o dată nu m-am mai putut abţine şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Fără niciun cuvânt i-am dus tava mamei şi m-am dus în baie ca să pot plânge. După aceea m-am decis să lămuresc lucrurile cu Peter. Înainte de cină, toţi 4 îl ajutam cu un puzzle de cuvinte încrucişate, deci nu am putut spune nimic. Dar când stăteam la masă i-am şoptit: "Îţi vei repeta lovitura în seara asta Peter?"
"Nu!"a fost răspunsul lui.
"Aş vrea să vorbesc cu tine mai târziu!"
El a aprobat.
După ce vasele au fost spălate, am mers în camera lui şi l-am întrebat dacă a refuzat cârnaţii din cauza ultimei noastre dispute. Din fericire, nu ăla a fost motivul, el pur şi simplu a crezut că nu era politicos să fiu aşa darnică. A fost foarte cald jos şi faţa mea era aşa de roşie ca a unui homar. Aşa că după ce i-am dus nişte apă lui Margot, am ieşit să iau o gura de aer. De dragul aparenţelor, am fost mai întâi şi am stat la fereastra de lângă van Daan înainte de a merge în camera lui Peter. Stătea pe partea stângă a ferestrei deschise, deci eu am mers pe partea dreaptă. Este mult mai uşor să vorbeşti lângă o fereastră deschisă pe întuneric, decât în mijlocul zilei şi cred că şi Peter este de aceeaşi părere. Ne-am spus unul altuia multe, atât de multe încât nu le pot repeta pe toate. Dar a fost bine, a fost cea mai minunată seară pe care am avut-o în anexă. Îţi voi face o descriere scurtă a subiectelor pe care le-am atins.
În primul rând am vorbit despre certuri şi cum le vad eu dintr-o altă perspectivă zilele astea şi apoi cum am devenit noi străini de părinţii noştri. I-am povestit lui Peter despre mama, tata, Margot şi despre mine. La un moment dat a întrebat: "Întotdeauna le dai celorlalţi un pupic de noapte bună, nu?"
"Unul? O mulţime! Tu nu, nu-i aşa?"
"Nu, nu am sărutat pe nimeni!"
"Nici de ziua ta?"
"Da, de ziua mea am sărutat."
Am vorbit despre cum niciunul dintre noi nu avem încredere în părinţii noştri, cum părinţii lui se iubesc mult unul pe altul şi aş vrea ca el să se încreadă în ei, dar el nu vrea. Cum plâng până nu mai pot în patul meu, în taină. Cum el urcă în camera lui din pod şi înjură de supărare. Cum eu şi Margot abia de curând am ajuns să ne cunoaştem mai bine, dar ne spunem, totuşi, atât de puţine, asta pentru că suntem toată ziua împreună. Am vorbit despre toate subiectele posibile, despre încredere, sentimente şi despre noi înşine.
Oh, Kitty, el era aşa cum am crezut că va fi.
Apoi am vorbit despre anul 1942 şi cât de diferiţi eram atunci: nici nu ne mai recunoaştem pe noi cei de atunci. Apoi cum nu ne puteam suferi unul pe altul la început.
El a crezut că sunt o pacoste gălăgioasă şi eu repede am concluzionat că el nu este nimic special. Nu am înţeles de ce nu cocheta cu mine, dar acum mă bucur. El a mai menţionat că adesea obişnuia să se retragă în camera lui. Am spus că zgomotul meu, exuberanţa şi tăcerea lui sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi că şi mie îmi plac pacea şi liniştea, dar nu aveam nimic pentru mine însămi, cu excepţia jurnalului, şi că toţi mi-ar vedea mai degrabă spatele, începand cu dl Dussel, şi că nu veau să stau mereu cu părinţii mei.
Am discutat faptul că el e bucuros că părinţii mei au copii şi ce bucuroasă sunt eu că el este aici.
Acum înţeleg nevoia lui de a se retrage şi relaţia cu părinţii lui, şi cât de mult mi-ar plăcea să-l ajut când se ceartă.
„Dar, tu eşti mereu un ajutor pentru mine!” a spus el.
„Cum?” am întrebat, mult surprinsă.
„Fiind voioasă”.
Acela a fost cel mai drăguţ lucru pe care l-a spus în toată seara. Mi-a mai spus că nu-l deranja venirea mea în camera lui, cum îl deranja odată, de fapt îi plăcea. I-am mai spus că toate numele de răsfăţ ale mamei şi tatei erau fără înţeles, că un sărut ici-colo nu conducea automat spre încredere. Am mai vorbit despre a face lucrurile în felul nostru, despre jurnal, singurătate, diferenţa dintre interiorul şi exteriorul fiecăruia, despre masca mea.
El a ajuns să mă iubească drept prietenă, pe moment, este de-ajuns.
Sunt atât de recunoscătoare şi fericită, nu găsesc cuvinte. Trebuie să-mi cer scuze, Kitty, deoarece stilul meu nu este unul obişnuit astăzi. Am scris orice mi-a venit în minte.
Am sentimentul că Peter şi eu împărţim un secret. Când se uită la mine cu ochii aceia, cu acel zâmbet şi acea licărire, este ca şi cum o lumină intră în interiorul meu. Sper că lucrurile vor rămâne aşa şi că vom avea mai multe, multe ore fericite împreună.
A ta recunoscătoare şi fericită Ana
Luni, 20 martie, 994
Dragă Kitty,
În aceasta dimineaţă Peter m-a întrebat dacă aş mai veni din nou într-o seara. El a jurat că nu l-aş deranja şi a spus că unde este loc pentru unul, este loc şi pentru doi. I-am spus că nu puteam să-l văd în fiecare seară, deoarece părinţii mei nu credeau că e o idee bună, dar el s-a gândit că n-ar trebui să las asta să mă împiedice. Aşa că i-am spus că mi-ar plăcea să vin într-o sâmbătă seară şi l-am mai întrebat dacă îmi va spune când voi putea vedea luna.
”Sigur”, a spus el. ”Poate vom merge jos să privim la luna de acolo.” Am fost de acord. Nu mi-e frică, de fapt, de hoţi. În acelaşi timp, o umbră ne-a urmărit. De mult timp aveam sentimentul că lui Margot îi place de Peter.
Cât de mult, nu ştiu, dar situaţia este foarte neplăcută. Acum, de fiecare dată când merg să-l văd pe Peter o rănesc fără să vreau.
Faptul amuzant este că ea abia lasă să se observe. Eu ştiu că aş fi nebună de gelozie, dar Margot spune că nu ar trebui să-mi pară rău pentru ea.
”Cred că este atât de neplăcut că ai devenit persoana în plus”, am adăugat.
”M-am obişnuit cu asta” a replicat într-un fel amarnic. ”Nu îndrăznesc să-i spun lui Peter. Poate mai târziu, dar noi trebuie să discutam despre multe lucruri mai întâi.”
Mama m-a pălmuit aseară, ceea ce meritam. Nu trebuie să duc indiferenţa şi dispreţul faţă de ea prea departe. In ciuda tuturor lucrurilor, ar trebui să incerc încă o dată să fiu prietenoasă şi să păstrez remarcile pentru mine.
Chiar şi Pim nu mai este drăguţ cum obişnuia să fie. El încercase să nu mă trateze ca pe un copil, dar acum e mult prea rece. Va trebui să vedem ce se întâmplă. M-a avertizat că dacă nu-mi fac la algebra, nu voi face meditaţii. Aş putea mai simplu să aştept şi să vad ce se întâmplă, dar mi-ar plăcea să încep din nou, cu condiţia de a-mi lua o carte nouă.
Este de-ajuns deocamdată. Nu fac nimic, doar mă uit lung la Peter. A ta Ana M. FRANK
Un semn al bunătăţii lui Margot l-am primit azi, 20 martie 1944.
„Ana, ieri când am spus că nu sunt geloasă pe tine, nu am fost în totalitate corectă.
Situaţia este aceasta: eu nu sunt geloasă pe tine, nici pe Peter. Doar îmi pare rău că nu am găsit pe cineva căruia să-i împărtăşesc gândurile şi sentimentele mele şi probabil nu voi găsi nici în viitorul apropiat. Dar de aceea îmi doresc din adâncul inimii mele să fiţi capabili să aveţi încredere unul în celălalt. Deja aţi omis aici atât de multe lucruri pe care alţi oameni le admit. Pe de altă parte, sunt sigură că nu aş fi ajuns atât de departe cu Peter, deoarece cred că ar trebui să mă simt foarte apropiată de o persoană înainte de a-i putea împărtăşi gândurile. Aş vrea să am sentimentul ca el m-a înţeles în totalitate chiar dacă nu am spus multe.
Din acest motiv ar fi trebuit să fie cineva pe care îl simţeam superior mie şi aceasta nu este cazul lui Peter. Dar îmi pot imagina sentimentele tale apropiate de ale lui. Deci nu este nevoie să-ţi reproşezi nimic pentru că nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr decât asta. Tu şi Peter aveţi totul de câştigat prin prietenia voastră.”
Răspunsul meu:
„Dragă Margot,
Scrisoarea ta a fost extrem de amabilă, dar tot nu mă simt foarte fericită în legatură cu situaţia şi nu cred că voi fi vreodată.
În acest moment Peter şi cu mine nu avem încredere unul în celălalt atât de mult cât se pare că tu crezi. Atât doar că atunci când stai lângă o fereastră deschisă poţi să spui mai multe unul altuia decât în strălucirea soarelui. E mai uşor să-ţi şopteşti sentimentele decât să le strigi de pe acoperişuri. Eu cred că ai început să simţi un fel de afecţiune frăţească pentru Peter şi ai vrea să-l ajuti la fel de mult cât aş vrea şi eu. Poate tu vei fi capabilă să faci asta într-o zi, deşi nu este genul de încredere pe care îl avem în minte. Eu cred că încrederea trebuie să încolţească din ambele părţi; eu mai cred de asemenea că acesta e motivul pentru care tata şi cu mine niciodată n-am devenit atât de apropiaţi. Dar să nu mai vorbim despre asta deloc. Dacă mai este ceva despre care mai vrei încă să discutăm, te rog scrie-mi pentru că e mai uşor pentru mine să spun ce vreau pe o hârtie decât faţă în faţă. Tu ştii cât de mult te admir, şi sper că ceva din bunătatea ta şi a tatălui nostru se vor revărsa asupra mea, deoarece, în acel sens, voi doi semanaţi mult.
A voastră, Ana”
Traducere de Ana-Maria Soare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu