Pastorala P. S. Sebastian la Sărbătoarea Naşterii Domnului

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi mila de la Dumnezeu, Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 si Lc. 10, 22), pogoâarea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoana şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamna a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentari ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multa vreme, personal am considerat ca cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Intr-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supară „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Si dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidatoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bâtranului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizarii şi descrestinarii ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfânta ca cea de astăzi, în care sărbatorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvantul S-a facut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne ramâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel putin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de doua ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător, † SEBASTIAN,
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

Sursa: http://apologeticum.wordpress.com/2009/12/21/pe-cine-deranjeaza-simbolurile-crestine-sa-ne-pastram-cu-sfintenie-insemnele-religioase-obiceiurile-si-datinile-sfinte/