Pagini de jurnal(1)

12 iunie 1942

Sper că ţie voi fi în stare să-ţi mărturisesc totul, deoarece n-am putut să încredinţez nimic nimănui până acum şi nădăjduiesc că vei fi o sursă de mare ajutor şi mângâiere pentru mine.

Comentariu adăugat de Ana pe 28 septembrie 1942:

Până acum, chiar ai fost o sursă de mare mângâiere pentru mine şi aşa şi Kitty, căreia îi scriu regulat. Acest mod de a ţine un jurnal este cu mult mai draguţ şi abia aştept acele momente când pot să scriu. O, sunt atât de bucuroasă că te-am adus cu mine!

Duminică, 14 iunie 1942

O să încep din momentul în care te-am primit, momentul în care te-am văzut stând pe masă pe lângă celelalte cadouri primite de ziua mea.(Am fost de faţă când ai fost cumpărat, dar nu se pune la socoteală).

Vineri, pe 12 iunie, m-am trezit la 6 dimineaţa, ceea ce nu este surprinzător, întrucât era ziua mea. Dar nu am voie să mă trezesc la acea oră, deci a trebuit să îmi ţin în frâu curiozitatea până la 7 fără un sfert. Când nu am mai putut aştepta, m-am dus în sufragerie, unde Moortje(pisica) mi-a urat bun venit încolăcindu-se printre picioarele mele.

Un pic după ora 7 am mers la Tati şi Mami şi apoi în sufragerie să îmi desfac cadourile, şi tu ai fost primul lucru pe care l-am văzut, poate unul din cele mai frumoase cadouri. Apoi un buchet de trandafiri, câţiva bujori şi o plantă în ghiveci. De la Tati şi Mami am primit o bluză albastră, un joc, o sticlă de suc de struguri, care după mintea mea are gust de vin (până la urmă, vinul este făcut din struguri), un puzzle, o cupă de îngheţată, 2.50 florinţi olandezi şi un bon cadou pentru două cărţi. Am mai primit o carte, „Camera Obscura”(dar Margot o are deja şi am schimbat-o pe a mea cu altceva), un platou cu prăjituri de casă (pe care le-am făcut eu, bineînţeles, întrucât am devenit o expertă în copt prăjituri), o mulţime de bomboane şi o tartă de căpşuni de la Mama. Şi o scrisoare de la Grammy, chiar la timp, dar bineînţeles asta a fost doar o coincidenţă.

Atunci Hanneli a venit să mă ia şi am mers la şcoală. În pauză am împărţit prăjituri profesorilor şi colegilor mei şi a sosit timpul să mă întorc la lucru. Nu am ajuns acasă până la 5, întrucât am mers la sala de gimnastică cu restul clasei (nu am voie să iau parte la astfel de activităţi pentru că umerii şi şoldurile mele tind să se disloce). Cum a fost ziua mea, eu a trebuit să decid ce joc vor juca colegii mei şi eu am ales volei. După aceea toţi au dansat în jurul meu şi mi-au cântat „La mulţi ani!”. Când am ajuns acasă, Sanne Ledermann era deja acolo. Ilse Wagner, Hanneli Goslar şi Jacqueline van Maarsen au venit acasă cu mine de la sală, întrucât suntem in aceeaşi clasă. Hanneli şi Sanne au fost cele mai bune prietene ale mele. Cei care ne vedeau împreună ziceau: ”Uite-le pe Anne, Hanne şi Sanne!”. Eu am cunoscut-o pe Jacqueline van Maarsen când am început să învaţ la Liceul Evreiesc şi acum ea este cea mai bună prietenă a mea. Ilse este cea mai bună prietenă a lui Hanneli şi Sanne merge la o altă şcoală şi are prieteni acolo.

Ei mi-au dat o carte frumoasă, „Dutch Sagas and Legends”, dar mi-au dat volumul al doilea din greşeală, aşa că am schimbat alte două cărţi pentru volumul I. Mătuşa Helene mi-a adus un puzzle, mătuşa Stephanie o broşa fermecătoare şi mătuşa Leny o carte extraordinară: „Daisy Goes to the Mountains”.

Dimineaţa aceasta zac în cadă gândindu-mă cât de minunat ar fi dacă aş avea un câine ca Rin Tin Tin. I-aş spune tot Rin Tin Tin şi l-aş lua la şcoală cu mine, unde poate să stea în camera portarului sau lângă rândurile de biciclete când vremea e bună şi frumoasă.

Luni, 15 iunie 1942

Mi-am sărbătorit ziua de naştere duminică după-amiază. Filmul „Rin Tin Tin” a avut efect în rândul colegilor mei. Am primit două broşe, un carneţel şi două cărţi. O să încep spunând câteva lucruri despre şcoala şi clasa mea, începând cu elevii.

Betty Bloemendaal pare cam săracă şi probabil că este. Locuieşte pe o stradă obscură în vestul Amsterdamului şi niciunul din noi nu ştie exact unde este. Se descurcă foarte bine la şcoală, dar pentru că lucrează foarte mult, nu pentru că e deşteaptă. E cam tăcută.

Jacqueline Van Maarsen se presupune că este cea mai bună prietenă a mea, dar eu nu am avut niciodată un prieten adevărat. La început am crezut că Jacqueline ar fi unul, dar a fost o greşeală.

D.Q* [*iniţialele au fost stabilite la alegere pentru acele persoane care au preferat să rămână anonime] este o fată foarte nervoasă care uită mereu lucruri, aşa că profesorii mereu îi dau teme în plus, drept pedeapsă. Este foarte drăguţă, în special faţă de G.Z.

E.S vorbeşte prea mult, nu e amuzantă. Mereu îţi atinge părul şi se joacă distrată cu nasturii tăi când te roagă ceva. Se spune că nu mă suportă, dar nu-mi pasă, întrucât nici eu nu o agreez prea mult.

Henny Mets este o fată drăguţă cu o fire voioasă, exceptând faptul că vorbeşte foarte tare şi e foarte copilăroasă când ne jucăm afară. Din păcate, Henny are un prieten, Beppy, care are o influenţă negativă asupra ei pentru că vorbeşte urât şi vulgar.

J.R - Aş putea scrie o întreagă carte despre ea. J este o nesuferită, laşă, încrezută, o bârfitoare cu două feţe care se crede atât de matură. Ea chiar a prins-o pe Jacque sub vraja ei, şi e păcat. J este supărăcioasă, izbucneşte în lacrimi la cel mai mic lucru şi, cireaşa de pe tort, e groaznic de lăudăroasă. Domnişoara J. trebuie să aibă mereu dreptate. E foarte bogată şi are un dulap plin cu cele mai adorabile rochii, ce sunt prea mature pentru ea. Crede că este frumoasă, dar nu este. Nu putem să ne suportăm una pe cealaltă.

Ilse Wagner este o fată drăguţă, cu o fire voioasă, dar este extrem de smiorcăită şi poate petrece ore întregi plângându-se şi bombănind despre ceva.

Hanneli Goslar sau Lies, cum i se spune la şcoală, este puţin mai ciudată. Este, de obicei, timidă, sinceră, dar rezervată în preajma altor persoane. Ea divulgă orice i-ai spune mamei sale. Dar spune ce crede şi, în ultima vreme, am început să o apreciez lucru mare.

Nannie van Praag-Sigaar e mică, amuzantă şi sensibilă. Cred că e draguţă. E destul de deşteaptă. Nu mai e prea mult de spus despre Nannie. Eefje de Jong e, după părerea mea, grozavă.Chiar dacă are numai 12 ani, este aproape o doamnă. Se poartă cu mine ca şi cum aş fi un bebeluş. Este, de asemenea, foarte săritoare şi o plac.

G.Z este cea mai drăguţă fată din clasă. Are o faţă frumoasă, dar e cam prostuţă. Cred că o să fie lăsată repetentă, dar bineînţeles că nu i-am spus asta.

Comentariu adăugat de Ana mai târziu: spre surprinderea mea, G.Z nu a fost lăsată repetentă până la urmă.

Şi, stând lângă G.Z, ultima dintre cele douăsprezece fete, eu.

Este mult de spus despre baieţi, sau nu chiar atât de mult până la urmă.

Maurice Coster este unul dintre mulţii mei admiratori, dar o pacoste cam mare. Sallie Springer are o minte bolnavă şi zvoneşte că merge până la capăt. Încă mai cred că este grozav, pentru că este amuzant.

Emiel Benewit este admiratorul lui G.Z, dar ei nu-i pasă. Este destul de plictisitor. Rob Cohen a fost şi el îndrăgostit de mine, dar nu îl mai suport. Este nesuferit, cu două feţe, mincinos, un mucos mic şi fraier care are o impresie mult prea bună despre el.

Max van de Velde este un băiat de fermier din Medemblik, dar extraordinar de potrivit, cum ar spune Margot.

Herman Koopman are de asemenea o minte murdară,exact ca Jopie de Beer, care este un don Juan şi nebun după fete.

Leo Blom este prietenul cel mai bun al lui Jopie de Beer, dar a fost ruinat de mintea lui bolnavă.

Albert de Mesquita a venit din Montessori School şi a sărit peste un an. Este chiar deştept.

Leo Slager a venit de la aceeşi şcoală, dar nu e la fel de deştept. Ru Stoppelmon este un băiat scund şi bleg, care s-a transferat din Almelo la mijlocul anului.

C.N face tot ceea ce nu trebuie să facă.

Jacques Kocernoot stă în spatele nostru, lângă C, şi noi( G şi cu mine) râdem prosteşte.

Harry Joseph e cel mai decent băiat din clasă. E drăguţ.

Werner Joseph e şi el drăguţ, dar schimbările din ultima vreme l-au făcut prea tăcut şi prea plictisitor.

Sam Salomon este unul dintre acei băieţi din urmă. Un adevărat plod. (Admirator!)

Appie Riem este Ortodox, dar tot plod.

Sâmbătă, 20 iunie 1942

Să scrii într-un jurnal este o experienţă ciudată pentru cineva ca mine. Nu doar pentru că nu am mai scris nimic până acum, dar şi pentru că mi se pare că mai târziu sau niciodată, nimeni nu va mai fi interesat de lipsurile unei eleve de 13 ani. Ah, ei bine, nu contează. Am chef de scris şi chair am nevoie mai mare să-mi scot tot felul de lucruri din piept.

„Hârtia are mai multă răbdare decât oamenii”. M-am convins de această vorbă în una din zilele când mă simţeam un pic deprimată şi stăteam acasă cu bărbia în palme, plictisită şi nepăsătoare, întrebându-mă dacă să stau sau să ies afară. În sfarşit am rămas unde eram, meditând. Da, hârtia are mai multă răbdare şi, întrucât intenţionez să nu las pe nimeni să citească acest rigid carnet, la care se face referire ca un „jurnal”, dacă nu voi găsi vreodată un prieten adevărat, aceasta, probabil, nu va schimba nimic.

Acum, revin la motivul care m-a determinat în primul rând să ţin un jurnal: nu am un prieten.

Să fiu mai clară, deoarece nimeni nu va crede că o fată de 13 ani este complet singură pe lume. Şi nu sunt. Am părinţi iubitori şi o sora de 16 ani, şi sunt cam 30 de persoane cărora pot să le spun prieteni. Am o mulţime de admiratori care nu-şi pot lua adorabilii ochi de la mine şi care uneori trebuie să recurgă la folosirea unei oglinzi de buzunar sparte, ca să încerce să prindă o „bucăţică” din mine în clasă. Am o familie, mătuşi iubitoare şi o casă frumoasă. Nu, în aparenţă am de toate, cu excepţia acelui prieten adevărat. Când sunt cu prietenii, nu mă gândesc decât să mă distrez. Nu pot să vorbesc despre nimic altceva în afară de lucrurile de zi cu zi. Părem a nu fi capabili să ne apropiem şi asta e problema. Poate că este vina mea că nu ne încredem unii în alţii. În orice caz, aşa sunt lucrurile şi ,din păcate, e imposibil să le schimbăm. De asta am început să scriu un jurnal.

Pentru a intensifica imaginea acestui mult aşteptat prieten în imaginaţia mea, nu vreau să notez în acest jurnal fapte pe care le-ar scrie majoritatea oamenilor, dar vreau ca jurnalul să îmi fie prieten şi o să îl numesc Kitty.

Deoarece nimeni nu va înţelege nimic din poveştile mele către Kitty dacă ar fi să mă apuc direct de treabă, mai bine aş face un rezumat al vieţii mele, oricât de mult nu îmi place asta.

Tatăl meu, cel mai adorabil tată pe care l-am văzut vreodată, nu s-a însurat cu mama până nu a împlinit el, 36 de ani şi mama, 25. Sora mea, Margot, s-a născut la Frankfurt am Main, în Germania, în 1926. Eu m-am născut pe 12 iunie, 1929. Am locuit în Frankfurt până la vârsta de 4 ani. Deoarece suntem evrei, tata a imigrat în Olanda, în 1933, când a devenit Managing Director la Dutch Opekta Company, care fabrică produse folosite în obţinerea gemului. Mama , Edith Hollander Frank, l-a urmat în Olanda în septembrie, în timp ce eu şi Margot am fost trimise la Aachen să stăm cu bunica noastră. Margot a plecat în Olanda în decembrie, şi am urmat eu, în februarie, când am fost trântită pe masă drept cadou de ziua lui Margot.

Am început imediat grădiniţa. Am stat acolo până la 6 ani, vârsta la care am început clasa I. În clasa a VI-a profesoara mea era domnişoara Kuperus, directoarea. La sfârşitul anului am plâns amândouă când ne-am luat un înduioşător rămas-bun, pentru că fusesem acceptată la Liceul Evreiesc, unde şi Margot a mers la şcoala, de asemenea.

Vieţile noastre nu erau lipsite de nelinişte, întrucât rudele noastre din Germania sufereau sub legile anti-evreieşti ale lui Hitler. După pogromurile din 1938, doi unchi de ai mei au „zburat” din Germania, găsindu-şi refugiu în America de Nord. Bunica mea mai bătrână a venit să stea cu noi. Avea 73 de ani pe vremea aceea.

După mai 1940 vremurile bune au fost puţine şi rare: mai întâi, războiul, capitularea şi apoi sosirea germanilor; atunci au început problemele pentru evrei. Libertatea noastră a fost restricţionată sever de o serie de decrete anti-evreeşti : evreii erau nevoiţi să poarte o stea galbenă; evreii erau nevoiţi să îşi predea bicicletele; everilor le era interzisă folosirea autoturismelor de stradă; everilor le era interzis să conducă maşini, chiar şi ale lor; everii erau nevoiţi să îşi facă cumpărăturile între orele 15 şi 17; evreii erau nevoiţi să frecventeze doar frizeriile şi cabinetele de cosmetică deţinute de evrei; evreilor li se interzicea să fie pe străzi între orele 8 P.M şi 6 A.M; evreilor li se interzicea să frecventeze teatre, filme şi alte forme de divertisment; evreilor li se interzicea folosirea piscinelor, a terenurilor de tennis, de hockey, sau orice alte terenuri sportive; evreilor li se interzicea să meargă la canotaj; evreilor li se interzicea să stea în gradinile lor, sau ale prietenilor lor după orele 20; evreilor li se interzicea să viziteze creştini în casele lor; evreii erau obligaţi să frecventeze şcoli evreieşti etc. Nu puteai face asta şi nu puteai face aia, dar viaţa a mers mai departe. Jacque mereu îmi spunea, „Nu îndrăznesc să mai fac ceva, pentru că mi-e teamă că nu e permis.”

În vara anului 1941,bunica s-a îmbolnăvit şi a trebuit să facă o operaţie, deci ziua mea de naştere a trecut fără prea multă sărbătorire. Nici în vara lui 1940 nu făcusem mare ceremonie de ziua mea, deoarece luptele abia se încheiaseră în Olanda. Bunica a murit în ianuarie 1942. Nimeni nu ştie cât de des mă gândesc la ea şi cât o iubesc încă. Sărbătorirea aniversării în 1942 trebuia să mă compenseze pentru celelalte, iar lumânarea bunicii a fost aprinsă alături de ale celorlalţi.

Toţi patru suntem încă bine, iar această observaţie mă aduce în prezent, la 20 iunie şi la solemnă dedicaţie scrisă în jurnalul meu.

Traducere de Cristina Angelescu.