Formarea caracterului

Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o suma de atitudini şi trasături, care formează 3 grupaje:

1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni;

 2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătura, munca),

3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvaluie în trăsături pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere.

Contrarele acestora : individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.

Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a.

Opuse lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.

Atitudinea faţă de propria persoană apare în trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a.

Reversul negativ: îngamfarea, aroganta, sentimentul inferiorităţii ş.a.

Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.

Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simpla opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la « abaterea deliberată, conştientă, de la sistemul de corespondenţe social-admise între realitate şi modul ei de prezentare » (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.

Dupa J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte într-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare.Ca adolescent, obiceiul de a minţi indică - după P. Popescu Neveanu - fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy notează: « copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi ».

Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de « justificare » a unor încălcări, dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei exagerate s.a.

Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască şi să proclame necesitatea sinceritatii şi loialităţii în relaţiile reciproce.

Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).

Capriciul are la baza o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în anticipaţie).

Ca forme de manifestare ale capriciului menţionam: fluctuaţia dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit « îl cultivă » pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc. răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricarei situaţii noi.

La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca « semn al feminităţii ».

Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioase, educarea la timp a inhibiţiilor necesare.

Încăpăţânarea consta în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat.

Singura motivare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt care indica tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este lipsită de conţinutul său”.

Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei : în momentul în care i se cere ceva, copilul sau tânarul vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.

După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânarii pe care le redăm în continuare:

a) Încăpăţânarea ca forma de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de prezentare a cerinţelor; lipsa de echitate şi obiectivitate;

b) O alta formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă scăzută faţă de sine însuşi, orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă pe teme secundare (exigenţe foarte mici).

c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de absenţa exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi al respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită, el a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar etc.

Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond temperamental.

In sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.

În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de învăţători copilul se supăra pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.