În conştiinţa mea, Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu stăruie încă într-o formula interiorizată şi familiară, din vremea când vorbeam despre Valeriu ca despre o personalitate emblematică a generaţiei sale şi un model destinat să revoluţioneze spiritual generaţia tânără de astăzi, postrevoluţionară şi pro-europeană, atee sau fals orientată
Tăria şi consecvenţa cu care şi-a păstrat idealul său de tinereţe, neabdicând de la crezul lui şi nelepădându-se ca o Iudă de fraţii săi au stat la temelia edificării virtuţilor creştine în anii de închisoare în care, spre a se salva de disperare şi a nu cădea pradă absurdului aparent al pierderii libertăţii sale, a căzut la Hristos şi i-a cerut cu lacrimi sfâşietoare să facă lumină în sufletul şi-n conştiinţa sa încă întunecată de duhul lumesc. Valeriu a cunoscut durerea mântuitoare şi a primit de la Dumnezeu harisma cea mai de preţ : vederea păcatelor sale ! El, care cu fapta nu săvârşise nimic de care conştiinţa ar fi putut să-i ceară socoteală, a trăit bucuria pocăinţei, a experimentat fericirea de a se sţi şi a se simţi cel mai păcătos om din lume. În mod paradoxal, vederea păcatului său l-a eliberat de sub tirania păcatului.
Valeriu, deşi prizonier, a fost liber cu adevărat în lupta lui cu păcatul şi cu patimile. El a înţeles curând că numai prin taina instituită de Biserică a Sfintei Spovedanii, sufletul se purifică periodic de toată tina care se acumulează până şi în cel mai aprig luptător. El a îmbrăţişat arma rugăciunii lui Iisus şi pe care de foc a întâlnirii cu Domnul în inimă a fost în Împărăţia lui Dumnezeu cu Duhul. Valeriu Gafencu şi-a iubit aproapele aşa cum l-a iubit Hristos, până la jertfă. El a suferit şi a trudit până ce Hristos a prins chip în cei de aproape ai săi, prin rugăciunea, cuvântul şi exemplul vieţii lui. Toţi îl iubeau pe Valeriu, mărturiseşte Seta(Elisabeta), fata care îi câştigase inima tânărului înainte ca el să se dăruiască întreg lui Hristos. Când priveau în ochii lui, până şi cei mai îndârjiţi criminali se cutremurau de priveliştea nevinovăţiei sfinte şi a dragostei neprefăcute. Cei ce l-au cunoscut n-au mai putut fi aceiaşi, s-au transfigurat sub puterea harului care sălăşluia în Valeriu mai ales spre sfârşitrul vieţii, când petrecea mai mult în inimă cu Hristos, decât în salonul de la Târgu-Ocna cu camarazii de suferinţă.
« Viaţa e Hristos » - iar Valeriu accepta să-şi prelungească această viaţă de chinuri trupeşti pentru a le mărturisi celor de lângă el pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Stingându-se încet ca o lumânare, a fost proba vie a putinţei omului de a deveni « hristofor » şi « teofor » încă din viaţă.
Poate cel mai cunoscut epsod din viaţa lui Valeriu Gafencu, cedarea streptomicinei oferite de către un prieten, prin care a salvat viaţa pasorului Wurmbrand dezvăluie modul în care Valeriu nu-şi mai trăia sieşi, ci în el trăia Hristos – dragostea şi jertfa perntru om.
Am meditat îndelung la faptul că Dumnezeu nu a îngăduit încă să se descopere sfintele moaşte ale Noului Mărturisitor Valeriu. M-am întrebat de ce nu ne dă Domnul această mângâiere de a ne închina si a săruta cinstitele lui moaşte. Pe lângă răspunsul evident, că nu suntem vrednici, ducând viaţă necreştinească, nedemnă de numele lui Hristos, mă gândesc că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dovedim solidaritatea şi dragostea frăţească pe care le arăta Valeriu tovarăşilor săi, cinstindu-i ca sfinţi pe toţi, fără discriminare. Smerenia Noului Mărturisitor nu îngăduie să iasă la iveală mărgăritarul mult dorit de noi, cei ce avem atâta nevoie de « sfântul închisorilor », ca să ne smulgă, cu rugăciunile lui, din închisoare cumplită a patimilor noastre.
Fericiţi cei ce l-au cunoscut pe Hristos prin Sfântul Său Valeriu ! Că nu avem alţi sfinţi mai mari noi românii, cum spunea Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre cei ce l-au întâlnit şi s-au bucurat de el.
Fericiţi cei ce-l vor cunoaşte pe Hristos prin intermediul mărtuiriilor care s-au dat şi s-au consemnat în scris despre Mărurisitorul Valeriu Gafencu !
Fericiţi cei care îl cinstesc înainte de a fi recunoscut canonic ! Care îi citesc cu dragoste Acatistul şi care merg acolo, la Târgu Ocna, unde s-a înălţat la cer sufletul lui curat ca un crin din Paradis ! Fericiţi cei ce, pe urmele lui, merg la Aiud ca la Athosul neamului românesc, cinstindu-i pe cei care au murit ca mucenici, îndurând suplicii ca-n primele veacuri creştine ! Fericiţi cei ce cântă :
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit !
Mi-s ochii trişti
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Recomandări de lectură:
La Galda
“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.
Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.
Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.
Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.Pentru unii însă era prilej de poticnire.
Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.
- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.
- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.
- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?
Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.
Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.
In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.
- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.
- Libertatea mea este în sufletul meu!
- Iţi vei putea face studiile.
- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!
- La noi Biserica este liberă.
- Biserica este în sufletele oamenilor!
- Dar aici vei rămâne în temniţă!
- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!
- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?
- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.
- In curând şi România va aparţine Sovietelor!
- Viitorul este al lui Dumnezeu!
- Deci rămâi aici?
- Da!
Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:
- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!
- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!
Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.
Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară.
Din nou la Aiud
In acelaşi an s-a decis să se facă socializarea [nationalizarea] industriei şi comerţului. Pentru a se pregăti atmosfera au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. Duba neagră urla prin ţară şi semăna spaima.
Au fost arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor mai mari sau mai mici organizaţii de rezistenta anti-comunistă ce se formaseră în taină, întrucât se dădeau semnale – care s-au dovedit false – că vor sosi în tară occidentalii. Nu se cunoştea atunci conţinutul tratatului de la Yalta, care rezervase Europa de Est, până la Berlin, sovieticilor.
Pe noi ne-au luat de la vie şi ne-au dus la Aiud. Apoi s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. De asemenea s-au deschis lagăre, culminand cu „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră.
Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul şef al Brigăzii dr Siguranţă anti-comunistă, i-a spus:
- Vă vor duce la Piteşti şi acolo au să vă transforme în teroristi comunişti. Apoi au să vă împrăştie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deţinuţilor politici. In acest fel regimul înţelege să scape de reacţiunea noastră a tuturor si să rămână ei stăpâni necontestaţi. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Ne vor pune în situatia de a ne ucide între noi.
- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luaţi? Ori ce vreţi sa spuneţi? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!
- Nu eşti, dar vei fi adus în situaţia să fii, ori dacă nu, să mori!
- Voi muri!… Dar mi se pare că uneltiţi ceva. Ce urmăriţi, de fapt?
- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbaţi prin tortură au devenit criminali. Aşa va fi şi aici. Şi va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.
Valeriu l-a privit gânditor şi a încheiat:
- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!
PITEŞTI
Celula zero, după
de Vasile Blănaru-Flamură
Pe Golgota răstignirilor potop,
nici oţet în loc de apă, nici isop
nu ne-au dat şi noi strigat-am a pustiu:
Iartă-i, Doamne, iartă-i, că ce fac nu ştiu!
Iartă-i, Doamne, iartă-i! N-am uitat
anii ce printre hiene ne-au purtat.
Avem azi aer, soare şi păşim,
dar ni-s visurile toate ţintirim.
Câte-nfrângeri, câtă trudă, câţi fiori
pentru noi, ce-am fost ucişi de mii de ori!
Pentru ei, torţionarii care tac,
ne-nchinăm – că poate n-au ştiut ce fac.
„Chiar de aţi fi de fier,
şi tot veţi fi înmuiaţi!”
Piteşti – o temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate, dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate.
Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi, majoritatea personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau eli
ta tineretului acelei generaţii. Incă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau deţinuţii vechi, între care şi Valeriu.
ta tineretului acelei generaţii. Incă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau deţinuţii vechi, între care şi Valeriu.Dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:
- Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.
I s-a răspuns:
- Nu pot ei să ne dea suferinţă atât cât putem răbda noi!
- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!
- Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!
La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător, dar nu a fost ascultat.
- Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta.
In scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, de directorul penitenciarului, care ne-a spus:
- Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier, şi tot veţi fi înmuiaţi!
Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul, dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.
Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi, aşezati in celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.
Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Intrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul, se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.
- Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor! Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!
„Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La acesta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstitios. Când un deţinut i-a zis: „Dumnezeu să vă ierte!” i-au iesit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Baeatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap – şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; „Baeatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; Securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; „Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică, şi scot eu din ei toate ideile voastre banditeşti!”.
Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei înalte şi sublime „misiuni” date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi „contrarevoluţionarii”, „burghezii”, „imperialiştii”, „fasciştii” şi „misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poată ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.
Erau deci nişte idioţi fanatizaţi, nişte brute fără raţiune. Astfel de oameni ascund toate societăţile. Ei sunt bestii frânate, canalii nerealizate, criminali potenţiali care, atunci când sunt speculaţi în tot ce au mai rău în ei, se dezlănţuie bestial.
Cu toate acestea, ei n-ar fi ajuns criminali dacă nu erau puşi să o facă.
Marii vinovaţi sunt acele minţi diabolice care au inventat sistemul, mecanismul acesta al dezumanizării. Ei sunt marii maeştri ai negaţiei, ai non-valorilor, ai răsturnărilor, ai decapitării umanului.
Există un soi de creier cu pretenţii divine, deci absolute, care crezându-se şi dorindu-se atotputernic, a conceput un mecanism psihic şi altul social, total şi nelimitat, perfect ca o formulă matematică, logic ca tabla înmulţirii, care-şi propune să structureze omul şi lumea după o ştiinţă totală, împinsă până la ultimele limite, ca un mecanism desăvârşit.
Temnicerii
Totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule ştiinţifice materialist-ateiste, ci s-au diferenţiat între ei printr-un fel de selecţie naturală. Ar trebui să dedicăm un întreg capitol portretelor câtorva temniceri. Creionăm însă, pe scurt, trei tipuri:
Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slugarnic şi totuşi avid de putere. Un fel de Iudă care-şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiakov, plin de toate complexele de inferioritate, care aşteaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.
Astfel de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi magnifice, despotice, tiranice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori, eroi – deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate.
Nu sunt criminali activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul crimei misionare, căci, imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş.
Intr-un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfricosator pentru victimele lui, căci de la el nu trebuie să aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, executată nu de draci, ci de oameni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.
Şi totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină, de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie, prezintă un spectacol do plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se jeleşte. Nu pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.
Când aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi ispăşitori, s-au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior care să-i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită lipsei de personalitate n-au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s-au mulţumit cu o viaţă de viermi.
Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea trecuta, chiar dacă li s-ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali activi numai dacă li s-ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i-au făcut criminali.
Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie morală, dar având un fond moral. Apt să înveţe, dar incapabil să discearnă ideile. Incărcat de instincte pe care nu le cunoaşte si nici nu le stăpâneşte. Avid de viaţă, de putere, de bani. Incântat de grade, uniforme şi vorbe mari. In structura lui răul nu este mai mare decât binele, dar binele nu este fructificat, din care cauză poate fi uşor speculată partea negativă din el. Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l-a lipsit de educaţie.
Acest tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oameni, o dată intraţi în slujba de temnicer au fost pervertiţi, mutilaţi şi transformaţi în fiare. Nu toţi s-au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea ce s-a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi mediul de temniceri au corupt aceşti oameni treptat-treptat şi astfel au ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau inca oameni şi victimele lor se puteau bucura de o anumită frană morală care mai funcţiona în adâncul lor. Trăiau o dedublare interioară care-i făcea nesiguri pe ei înşişi.
Temnicerii de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au răsuflat uşuraţi, s-au ruşinat şi s-au refugiat în anonimat. Totuşi ei nu au avut nici luciditatea, nici capacitatea de a se opune crimei.
Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi, echilibrati sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credincioşi. Ei au devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s-au făcut presiunile de rigoare spre a-i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins mişelia. Riscul pe care şi l-au asumat şi ale cărui consecinţe le-au şi suferit a fost eliminarea din profesie.
Aceştia au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o plăcere să se întâlnească. Intre ei s-au stabilit niste neobişnuite şi durabile punţi sufleteşti. Ei au rămas oameni oneşti în societate, mulţumindu-se cu puţin.
Directorii
Poate că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm schematic şi portretele directorilor de închisoare:
Tipul Coller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care concepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el însusi. Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dumnezeu, ori cu un dumnezeu al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi invincibil. Nu împarte puterea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă puternică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce-i aduce puterea şi răul tot ce i-o scade. Tendinţă de dominare absolută.
Tipul Zeciu. Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de isteţime bestială. Şi, cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai puţin odios decât tipul Coller. Dar atunci când o victimă se află în „moara” lui, devine înfiorător.
Intre cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.
Astfel de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de „bandiţii” din Piteşti.
Tineretul anticomunist
Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti. Toţi se organizaseră să lupte contra regimului comunist, care tocmai se instala cu concursul evreilor, sub protecţia Armatei Roşii şi sub conducerea consilierilor sovietici.
Deşi ţara noastră fusese abandonată în mâna comuniştilor la Yalta, totuşi în acei ani se făcea o propagandă contra-revoluţionară de către puterile din Vest. Exista o repulsie faţă de comunism şi ea a fost antrenată de promisiunile occidentale, care însă s-au dovedit false şi ipocrite. Am fost împinşi contra comuniştilor, dar am fost părăsiţi. Nu este imposibil ca la mijloc să fi fost intenţia de a distruge elita de rezistenţă a neamului. In anii aceia, dacă Occidentul ne ajuta, ţara ar fi luat foc. Asta cu atât mai mult cu cât în generaţia celor tineri nici nu se ştia să existe vreun comunist.
Printre deţinuţii din Piteşti erau tineri de diferite orientări. N-am întâlnit tineret socialist – şi rog să nu se confunde apartenenţa lor politică cu tendinţele socialist-altruiste care existau printre ei. Partidul Liberal a avut numai câţiva tineri arestaţi, care nici nu se avântaseră în activităţi subversive. Partidul Tăranist a avut, datorită lui Maniu, o organizaţie de tineret care promitea să primenească vechile cadre şi care a dat destui membri în temniţă. Cei mai mulţi deţinuţi erau însă din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare.
Fraţii de cruce formează o generaţie distinctă, cu un profil propriu. Sunt acei tineri care în 1940 aveau sub 21 de ani. Ei nu au jucat niciodată un rol politic. S-au format între anii 1937-1940, în vreme de prigoană. Au primit o educaţie morală şi eroică, şi nu una politică. Ca ideologie, aderau la idealul creştin naţional. Coordonata religioasă era cea mai importantă pentru ei. Ideea de neam se confunda cu aceea de creştin. Cartea de bază a educaţiei lor a fost Biblia.
Dacă în 1940 aveau sub 21 de ani, în 1949 erau bărbaţi la aproape 30 de ani. Erau şi fraţi mai tineri, arestaţi în 1948 fiindcă organizaseră un serviciu de spionaj pentru americani. Cei ce erau elevi în 1949 au fost duşi la Târgşor. Cei ce-şi terminaseră studiile erau la Aiud. In Piteşti erau studenţii.
Numeroasele organizaţii antirevoluţionare aduceau în temnita elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali, la care se adăugau tineri muncitori şi tineri ţărani anticomunişti. Toţi erau plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus.
Mărturisitorul
Intre aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu continua să se impună prin exemplu şi cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simţea un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee.
In repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi a declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.
- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viata în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti.
Intregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.
Politrucii se uitau la el pe jumătate buimăciţi, pe jumătate plini de sarcasm:
- Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume. Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru şi nu al vostru. Biserica va pieri sub loviturile de ciocan ale ştiinţei. De fapt, sub masca misticii eşti un contra-revoluţionar. Aici este sfârşitul vostru!
Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe Hristos. Credinţa lui a fost sprijinită de inteligenţa sa sclipitoare şi amândouă s-au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său.
Atras în mod structural de curăţie şi desăvârşire, când L-a doscoperit pe Hristos a tins cu totul spre El şi, luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără şovăire. Vremea căutărilor era depasită, acum ajunsese „bărbat desăvârşit”.
Cu multă înţelepciune dar şi cu marea putere lăuntrică ce izvora din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în faţa lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în faţa oamenilor. Neputinţa sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascutita aştepta cu evlavie descoperirea luminii şi cunoştinţei dumnezeieşti.
Ajunsese la o deplină cunoaştere şi stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale fiinţe şi se exprima în ţinuta şi gândirea lui creştină. Trăia frumos pentru ca spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gandea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.
Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Liniştea din temniţă el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla cautandu-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării.
File de pateric
Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, infranându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. In sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se bucurau de infranarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare.
S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă.Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.
In viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.
- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.
- Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire.
Valeriu îşi întărea de fiecare dată cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adeseori la experienţa actuală.
In general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.
Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamertul lui Valeriu – căci ei nu cunoşteau creştinismul – dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.
Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte – şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu.
El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu