Ana Frank a ţinut un jurnal din 12 iunie 1942, până la 1 august1944. Iniţial, l-a scris strict pentru sine. Apoi, într-o zi în 1944, Gerrit Bolkestein, un membru al guvernului olandez în exil, a anunţat într-o transmisiune radio de la Londra, că după război el speră să colecteze relatări ale martorilor oculari despre suferinţele poporului olandez sub ocupaţia germană, relatări care ar putea fi puse la dispoziţia publicului. Ca exemplu, el a menţionat în mod special scrisorile şi jurnalele.Impresionată de acest discurs, Ana Frank a decis ca, atunci când războiul se va termina, să publice o carte bazată pe jurnalul ei. Ea a început să-şi rescrie şi să-şi editeze jurnalul, îmbunătăţind textul, omiţând pasajele pe care nu le considera destul de interesante şi adăugând altele din memorie. În acelaşi timp, ea a continuat să-şi ţină jurnalul originar. În lucrarea: Jurnalul Anei Frank: ediţia critică(1989), primul jurnal al Anei, necorectat, este numit versiunea a, pentru a-l distinge de al doilea jurnal, corectat, al ei, care este cunoscut ca versiunea b. Ultima însemnare din jurnalul Anei este datată 1 august 1944. Pe 4 august 1944, cei opt oameni ascunşi în Anexa secretă au fost arestaţi. Miep Gies şi Bep Voskuijl, cele două secretare care lucrau în clădire, au găsit jurnalele Anei răspândite peste tot pe podea. Miep Gies le-a luat şi le-a ascuns într-un sertar al biroului ei pentru a fi păstrate în siguranţă. După război, când a fost clar că Ana murise, ea a dat jurnalele, necitite, lui Otto Frank, tatăl Anei. După multă gândire, Otto Frank a decis să împlinească dorinţa fiicei sale şi să-i publice jurnalul. A selectat material din versiunile a şi b, le-a editat într-o versiune mai scurtă, numită mai târziu versiunea c. Cititorii din întreaga lume cunosc acestă ediţie ca The Diary of a fauna Girl / Jurnalul unei fete... Făcând selecţia, Otto Frank a trebuit să ia în considerare mai multe lucruri. Pentru început, cartea trebuia să fie scurtă, pentru a răspunde cerinţelor unei colecţii scoase de editorul olandez. Pe deasupra, mai multe pagini, tratând tema sexualităţii Anei au fost omise; la vremea publicării jurnalului, în 1947, nu se obişnuia să scrii pe faţă despre sex, mai ales în cărţi destinate adolescenţilor. Din respect faţă de cei dispăruţi, Otto Frank a omis de asemenea un număr de pagini nemăgulitoare despre soţia sa şi alţi rezidenţi ai Anexei. Anne Frank, care avea 13 ani când a început să-şi scrie jurnalul şi 15 ani când a fost silită să se oprească, scria fără rezerve despre simpatiile şi antipatiile ei.
Când Otto Frank a murit, în 1980, manuscrisele fiicei sale au fost lăsate prin testament Institutului Olandez de Stat pentru Documentare asupra Războiului din Amsterdam. Deoarece autenticitatea jurnalului a fost contestată încă de la publicarea lui, Institutul pentru Documentarea asupra Războiului a solicitat o investigaţie amănunţită. Imediat ce jurnalul s-a dovedit, fără urmă de îndoială, drept autentic, a fost publicat în întregime, împreună cu rezultatele unui studiu exaustiv. Ediţia critică include nu numai versiunile a, b şi c, ci şi articole despre familia Frank, împrejurările arestării şi deportării ei, precum şi examinări ale scrisului de mână al Anei şi alte documente şi materiale folosite. Fundaţia Anne Frank din Basel, Elveţia, care, în calitate de unic moştenitor al lui Otto Frank, a moştenit şi drepturile de autor ale fiicei sale, a decis atunci să realizeze o ediţie nouă, extinsă a jurnalului publicat pentru cititorii obişnuiţi. Această nouă ediţie nu afectează deloc integritatea celei vechi, a lui Otto Frank, care a făcut cunoscut jurnalul şi mesajul său milioanelor de cititori. Sarcina de a realiza ediţia extinsă i-a fost încredinţată scriitoarei şi traducătoarei Mirjam Pressler. Selecţia originară a lui Otto Frank a fost suplimentată cu pasaje din versiunile a şi b ale jurnalului Anei. Ediţia definitivă a lui Mirjam Pressler, aprobată de Fundaţia Anne Frank, conţine aproximativ treizeci la sută mai mult material şi urmăreşte să ofere cititorilor o mai profundă cunoaştere a lumii Anei Frank. Scriind versiunea b, Ana inventat pseudonime pentru persoanele care urmau să apară în cartea ei. Iniţial, Ana a vrut să se numească pe sine Ana Aulis, apoi Ana Robin. Dar Otto Frank a ales să-i numească pe cei din familia sa cu numele lor adevărate şi să urmeze dorinţa Anei în privinţa celorlalţi. De-a lungul anilor, identitatea celor care au ajutat familia în Anexa secretă a devenit cunoscută de către toţi. În această ediţie, cei ce au ajutat sunt numiţi cu numele lor reale, aşa cum merită să fie. Toate celelalte persoane sunt numite cu pseudonimele din ediţia critică. Institutul pentru Documentare asupra Războiului a desemnat în mod arbitrar iniţiale tuturor persoanelor care au dorit să rămână anonime.
Numele adevărate ale persoanelor care s-au ascuns în Anexa secretă sunt:
Familia van Pels (din Osnabriick, Germania):
Auguste van Pels (născută pe 9 september 1890)
Hermann van Pels (născut pe 31 martie 1889)
Peter van Pels (născut pe 8 noiembrie 1926)
Numiţi de Ana în manuscrisul ei: Petronella, Hans şi Alfred van Daan; şi în carte: Petronella, Hermann şi Peter van Daan.
Fritz Pfeffer (născut pe 30 aprilie 1889, în Giessen, Germania):
Numit de Ana, în manuscrisul ei şi în carte: Alfred Dussel.
Cititorul ar putea dori să ştie că mare parte din această ediţie este bazată pe versiunea b a jurnalului Anei, pe care a scris-o când avea aproape cincisprezece ani. Uneori, Ana se opreşte şi comentează câte un pasaj pe care l-a scris mai demult. Aceste comentarii sunt marcate clar în ediţia de faţă. Desigur, grafia Anei şi greşelile ei de exprimare au fost corectate. În rest, textul a fost lăsat, în esenţă, aşa cum l-a scris ea, deoarece orice încercare de editare şi clarificare ar fi nepotrivită într-un document istoric.
“Sper că ţie voi fi în stare să-ţi mărturisesc totul, deoarece n-am putut să încredinţez nimic nimănui până acum şi nădăjduiesc că vei fi o sursă de mare ajutor şi mângâiere pentru mine.”
