- Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

Opinii ale unei cititoare de 15 ani despre noul roman scris de Părintele Savatie

„...cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol...”

„Diavolul este politic corect” de Savatie Baştovoi trage un semnal de alarmă pentru oameni, creştini sau necreştini deopotrivă, în privinţa unui viitor  posibil al umanităţii, plecând de la semnele din Biblie. Acesta aduce în prim-plan consecinţele actelor unui guvern mondial şi efectele pe care acestea le au asupra societăţii.

Întâmplările sunt observate prin ochii unui bărbat de 40 de ani, pe nume Iacob Kohner. Acesta duce o existenţă aproape sedentară, navigând mai toată  ziua pe internet, vorbeşte pe chat cu diverşi necunoscuţi, îşi câştigă existenţa apărând ocazional  prin reclame şi mănâncă mâncare nesănătoasă. Aceasta este imaginea omului care şi-a pierdut pofta de a trăi şi care nu are  nici un ideal de viaţă. Iacob este o victimă a regimului, ca mulţi alţii.  Legea nr. 182/ 110, conform căreia toţi oamenii  trebuie să fie euthanasiaţi la împlinirea vârstei de 65 de ani, reprezintă o piatră pe inima lor, căci ştiu la ce vârstă vor muri, dar şi un motiv de indignare pentru mulţi, că nu le este permis să trăiască atât cât le-a dat Dumnezeu.

O altă lege face ca lucrurile să fie şi mai sumbre: castrarea celui de-al doilea născut – sau amenda de 100 000 de $ - promulgată special pentru  reducerea populaţiei şi pentru o mai bună manipulare de către guvern. Aceasta este una din cauzele principale  ale nefericirii lui Iacob. Fiind al doilea născut, nu-şi poate întemeia o familie şi cântăreşte 120 de Kg. , devenind o ruşine  pentru societatea în care trăia.

Aceasta este lumea în care trăieşte Iacob: crudă, ostilă, neagră, o lume în care puţini sunt fericiţi. Însă, din fericire pentru el, lucrurile nu continuă aşa. Influenţat de Biblia  primită ca moştenire de la mama sa şi de noul său prieten, Vik, Iacob începe să-şi schimbe viaţa. De acum, el începe să realizeze ceea ce este adevărat  şi nu fals, bun şi nu diabolic, fericirea, şi nu nefericirea, şi să trăiască în slujba lui Dumnezeu. Însă cel mai important lucru  este înţelegerea faptului că iubirea este arma ce îl distruge pe diavol, aşa cum reiese din dialogul cu Preasfinţitul părinte:

 - Ce înseamnă să iubeşti?

 - Să iubeşti înseamnă să simţi suferinţa celuilalt ca pe a ta.

 - Şi să lupţi?

 - Şi să lupţi.”

Iulia N., Colegiul Naţional I. L. Caragiale, Ploieşti

Educaţia in impas

Dacă într-un număr trecut am vorbit despre „Când începe educaţia?”, de data aceasta facem din nou apel la sfaturile Sfântului Irineu de Ecaterinburg, care ne avertizează despre ce se întâmplă dacă formarea nu se face la timp şi cum trebuie. Fragmentul ne-a fost trimis din dragostea unui părinte român din Muntele Athos, unde publicaţia noastră a fost primită cu bucurie, de curând. Iată deci reţeta unui eşec sigur în educarea copilului:

De mic nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!”. Aşa spun cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi îngustime de minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţă şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea este cea care îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile, pune-le la locul lor!”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui, şi că pentru toate sunt întotdeauna ceilalţi răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor), să citească orice, fără ca să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest chip instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată!

Nu-i daţi vreo povăţuire duhovnicească. În faţa lui, luaţi în zeflemea şi batjocură credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce-i urmează. Când copilul creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră cândva”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului i-o dă banul, indiferent cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face cealaltă!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi… traume sufleteşti! Când va creşte, va crede vă viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată dă asculţi!

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul altuia în faţa lui, fără pic de ruşine. Nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti! Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea în faţa profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia ce prieteneşte şi bine intenţionaţi vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi!

***

Când veţi ajunge la secţia de Poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, strigaţi tare de faţă cu toţi că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să îl cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de suferinţă şi remuşcări. O veţi avea…

Episcopul Irineu, „Mamă, ai grijă!”

(traducere de monahul Gherontie Nica, din periodicul „Fluierul păstoresc ortodox”, editat de Mitropolia de Avlonos şi Viotia)

Preluat de aici.

Dragostea jertfelnică

Arhimandritul Kirill Pavlov

A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul  şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de  mare primejdie şi suferinţă.  Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.

Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată.  Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă  statornică în  dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

Nimeni nu contestă marea influenţă  pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere.  Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.

Care este, deci, chemarea femeii ? Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia  are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură  de sex femeiesc.  Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu  urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.

S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?

Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia  vieţii sociale, care este familia.

Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul  între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea  de a se elibera de tirania soţului,  dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.

Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze.  El promisese deja primilor oameni de după cădere că  un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri. 

Precum vedeţi,  Preasfânta Fecioară Maria şi-a dobândit libertatea prin puterea dragostei şi a smereniei sale.  Ea este un exemplu de urmat pentru femei. Iubirea şi smerenia i-au adus libertate. Libertatea femeii n-a fost cucerită prin revoltă împotriva soţului, ci prin smerenie şi dragoste. Împlinind aşa o datorie măreaţă, să dea naştere Mântuitorului,  totuşi Fecioara Maria a rămas necunoscută în mare măsură.  N-a fost văzută nici măcar printre Apostoli, deşi Apostolii o respectau. Acesta este un exemplu de adevărată smerenie pentru noi.

Dragostea şi smerenia desăvârşit manifestate de Maica Domnului sunt esenţiale în căsătoria creştină care îndeamnă soţia să-şi iubească soţul. Aşa cum Biserica Îl iubeşte pe Hristos, aşa şi soţia este chemată să-şi iubească soţul, nu dintr-o frică de sclavă, ci din ascultare/ supunere iubitoare, aşa cum  Biserica ascultă de Hristos.

Sfinţii Apostoli uneori atrag atenţia asupra  viciilor care s-au interpus între soţi  după cădere. Astfel Sf. Pavel îi avertizează pe soţi împotriva despotismului, spunând : « Soţilor, iubiţi-vă soţiile ». Sf. Pavel scrie acestea încercând să le împiedice pe neveste să încerce să-şi domine soţii: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu”(1 Cor. 11, 3) şi adaugă: “...bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului”(1 Cor 11, 7). Pentru că nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Încercând s-o elibereze pe femeie de meşteşugurile şi de cochetăriile ei înrădăcinate în firea ei de dorinţa de a domina bărbatul, Apostolul scrie : « Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.(1 Tim. 2, 9-10). Apoi dă o indicaţie precisă : « Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul »(1 Tim 2, 12). Deşi poate părea umilitor pentru femeie, nu este aşa în esenţă. Sf. Pavel arată acele activităţi care  ar trebui să contrebuie la măreţia femeii, iar  modestia şi smerenia  sunt cele mai bune căi  s-o atingă.  Apoi scrie că  o soţie trebuie să ajute soţului să vină la calea mântuirii. Prin dragostea şi grija sa, ea trebuie să-i asigure binele , nu atât trecător, cât etern. Ea ar trebui să-l ajute în calea mântuirii, astfel încât ea însăşi să se mântuiască.

Deci o femeie este chemată să fie un ajutor al soţului ei. Chemarea ei este dragostea. Dacă priveşti adânc în lumea interioară a unei femei  vezi  cuvintele acestea:« pudoare şi  modestie » înscrise de Creator în inima ei.  Adevărata fericire şi onoare a unei femei stă în condiţia ei modestă şi supusă. Dacă îşi pierde aceste calităţi, ea îşi alterează imaginea.  Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, natura unei femei rezidă în modestie şi smerenie, iar chemarea ei este dragostea.

Sunt două feluri de dragoste. Unul este sentimentul dătător de bucurie  al unei persoane care este iubită cu dragoste jertfelnică, iar altul este fericirea persoanei care ea însăşi iubeşte cu dragoste jertfelnică. Iubită de alţii, o femeie este fericită, dar această dragoste este nestatornică şi schimbătoare. Să-şi iubească aproapele şi să se sacrifice din dragoste faţă de el – aceasta este esenţa unei femei şi legea perfectă a existenţei ei. Desigur, egoismul, care marchează întreaga umanitate, este inerent şi la femeie, dar aici este vorba de dragostea pură aşa cum ar trebui să fie. Fără tumoarea pe care păcatul a  crescut-o prin cădere, iubirea cu care Creatorul a dăruit-o pe femeie este cea care o face curajoasă şi capabilă de fapte măreţe, în ciuda întregii ei slăbiciuni şi  blândeţi. Priveşte ce răbdătoare este o femeie în lucrul ei cel bun şi câtă dragoste are. Dragostea unei mame a fost întotdeauna lăudată ca model al dragostei sfinte şi delicate. Dragostea de mamă a fost elogiată  de scriitori şi poeţi în toate timpurile şi la toate neamurile. Suntem deseori întrebaţi  dacă bărbaţii şi femeile sunt egali prin abilităţile lor.  Ei sunt şi nu sunt egali. Abilităţile femeii sunt făcute cu un scop, ale bărbatului cu altul. O femeie are propriul câmp de activitate în care îşi aplică abilităţile incomparabil mai mari ca ale bărbatului. Este vorba de casa si de familia ei. Acesta este câmpul în care femeia îşi dezvăluie  toate puterile sufletului ei. Aici ea este pe deplin stăpână...Puterea ei nu se manifestă  prin opresiune sau forţă brută, ci printr-o cuceritoare blândeţe.  În familie se manifestă eficienţa şi  arta ei misterioasă de a  patrunde până la inima bărbatului. Abilitatea de a ţine la ceilalţi, de a împărţi cu ei, de a răspunde, de a arăta tact şi de a încuraja inimile suferinde – aceasta este maniera femeii de a ţine sub control casa ei.

Abilităţile pe care femeia  le-a primit de la Dumnezeu, totuşi, nu se pot revela în toată amploarea lor. Ea este, în acelasi timp capabilă şi incapabilă să-şi împlinească chemarea. Este capabilă pentru că aspiră spre împlinirea destinului ei, şi incapabilă din cauza păcatului care înăbuşă şi uneori distruge seminţele  bune plantate de Dumnezeu în inima ei. În loc să fie activă, ea devine agitată, recurge la intrigi şi cochetărie. Inima femeii, atât de bogat dăruită de Dumnezeu,  devine păcătoasă şi lipsită de har. Sfânta Scriptură, în timp ce laudă calităţile femeii, arată şi păcătoşenia ei. În paginile ei poţi găsi  femei rele, insensibile şi nechibzuite care au adus mari prejudicii poporului ales.

Inima femeii, arzătoare şi geloasă, bună şi rea, puternică şi slabă cum este în acelaşi timp, trebuie să fie călăuzită spre un scop bun. Seminţele bune plantate în ea de Dumnezeu trebuie să fie crescute în direcţia potrivită. Dar cine poate vindeca şi învăţa inima femeii ? Nimeni altcineva n-o poate reforma şi înnoi decât Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut trup ca  să restaureze natura umană astfel ca noi să putem fi mântuiţi.Numai de la El femeia poate primi puterea de a-şi împlini destinul în viaţa aceasta.

Când Hristos Mântuitorul a propovăduit pe pământ, nimeni nu a simpatizat cu El mai mult decât femeile. Aşa cum inima femeii este atrasă de El, şi inima Lui este atrasă spre ele, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin natura Lui este Dragoste. El şi-a împlinit misiunea pe pământ ca un slujitor umil al tuturor. Femeia, care de asemenea este chemată să iubească, va găsi în Mântuitorul nostru pe Cel Ce este intim legat cu ea,  în slujirea modestă şi smerită. Dacă credinţa creştină este preţioasă sufletului omenesc,  este cu atât mai preţioasă  sufletului femeii. O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor. În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei. Amin. 

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html

O zi la Valea Plopului…

27 februarie … O alta zi de sâmbătă … Vreme mohorâtă. Mă trezesc devreme, gândindu-mă că în curând trebuie să plec la Valea Plopului … un loc despre care nu a auzit prea multă lume, dar în care se afla adăpostul a peste 200 de suflete. “Casa de copii”, de aici, a fost înfiinţată de către  Părintele Tănase, cu ajutorul lui Dumnezeu. Asociaţia « Provita » este o organizaţie non-profit, neguvernamentală, ce are ca scop derularea de programe de asistenţă socială adresate copiilor abandonaţi şi tinerelor mame singure. Probabil că va întrebaţi de unde are părintele bani pentru aceşti copii… Se pare că nu de la stat, ci de la oameni cu credinţă care îi ajută pe micuţi financiar şi material.

Aşa cum spuneam, mă grăbesc şi într-o jumătate de oră ies din casă, îndreptându-mă către staţia de microbuze de la periferia oraşului. Acolo eram aşteptat de către doamna profesoară de română şi de către colegele mele Cristina şi Teodora. În curând, microbuzul pleacă, având ca destinaţie Valea Plopului[mai exact, Valea Screzii]. Înăuntru, aglomeraţie şi chipuri obosite, lipsite de chef. În plus, nu mai erau locuri pe scaune. Abia aşteptam să cobor. Spre mirarea mea, drumul nu a părut chiar atât de lung, cu toate că durase aproximativ o oră.

Coborâm la destinaţie şi, dintr-o dată parcă ne simţim mai bine. Este răcoare, aerul este curat, iar peisajul ne binedispune. Avem puţin de mers pe un drum neasfaltat până la casele copiilor. Ajungem şi de la început, simt mirosul lemnului folosit la încălzirea caselor. De asemenea, observ că 2 dintre locuinţe se află încă în construcţie.

Pentru început le facem o vizită şcolarilor mici, care se uită la desene animate. Înăuntru, scaunele, mesele şi toate obiectele sunt parcă pe măsura unor pitici. Suntem primiti cu o expresie de mirare, dar şi de bucurie pe chipurile lor. Nu pot să nu remarc faptul că sunt obisnuiti cu străinii, comunicativi şi politicosi, adresandu-se cu  “dumneavoastră”. După ce zăbovim puţin printre ei, mergem în căsuţa alăturată unde suntem aşteptaţi de către copiii din gimnaziu. Am fost impresionaţi de aceşti copii, care, cu toate că nu mai privesc la fel de senin precum cei mici şi care şi-au dat seama unde se află, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o şcoala bună, care să le ofere şanse mai mari. Am înţeles atunci că, oricât de mic ar fi ajutorul nostru, în acest caz, el era necesar şi însemna mult pentru aceşti copii. Aşa că ne-am hotărât să îi ajutăm la teme. Am inceput cu limba română, după care am continuat cu matematica şi engleza.  Atât vointa lor, cât şi a noastră a fost un factor-cheie şi ne-am bucurat văzând receptivitatea lor. Doamna profesoară, Cristina şi Teodora şi-au demonstrat abilitatea de a lucra cu copiii, având răbdare cu ei, oferindu-le explicaţii şi motivându-i să înveţe.

După două ore de cursuri, pauza de prânz a fost binevenită. Am fost chiar invitaţi să luăm masa alături de micuţi. La masă toată lumea a spus rugaciunea şi a binecuvântat bucatele. Am remarcat bunele maniere ale lor şi trebuie să recunosc faptul că mâncarea a fost chiar gustoasă. Când am terminat, ne-am reîntors la cursuri.

Cu ceva timp înainte de a pleca, am incheiat activitatea pentru a ne juca si a vorbi cu copiii, ba chiar am şi cântat la chitară. Ne-a facut mare placere să-i vedem fericiţi şi ne-a părut rău că a trebuit să plecăm, dar era târziu şi trebuia să ne întoarcem în oraş.

Am ajuns acasă pe la ora cinci după-amiază, obosiţi, dar în acelaşi timp multumiţi că am reuşit să îi ajutăm pe cei care nu au avut aceleaşi şanse ca şi noi. Aceasta experienţă ne-a amintit că, oricât de dure ar fi obstacolele din calea noastră, trebuie să credem în Dumnezeu şi  să avem încredere şi în noi. De asemenea, am realizat că, dacă vrem să contribuim la o lume mai bună, trebuie să ne privim mai întâi, pe noi înşine şi să facem o schimbare în bine.

                            

                                                                                                Badea Theodor - clasa a X-a A, CNILC – Ploieşti

Precizare: În fotografiile din articol autorul nu apare, depoarece el a fost şi fotograful grupului!

Şi tot el ne-a cântat la chitară !

Nu ezitaţi să trăiţi şi voi o asemenea experienţă. E nemaipomenit să vezi zâmbetul unor copii care simt în tine un prieten, care îţi acordă încrederea lor şi se bucură de prezenţa ta. 
***

„Familia reprezintă raiul într-o lume nemiloasă.”

 (Christopher Lasch)

Dar ce se întâmplă atunci când nu ai această familie? Când nu ai o mamă şi un tată care să te protejeze de ce e ameninţător, să îţi dea sfaturi, să îţi şteargă lacrimile când ceva te întristează? Pot doar să îmi exprim părerea pe baza imaginaţiei, cum nu voi şti niciodată din experienţă prin ce trec copiii aceştia. Totuşi pot spune că mi se pare foarte greu. Să fii abandonat de cei care se presupune că te iubesc necondiţionat, fie că au vrut să plece de lângă tine sau nu, te distruge treptat şi sunt momente când ajungi probabil să crezi că eşti singur, fără niciun sprijin în lumea aceasta materialistă, unde sentimentele ajung, clipă de clipă, să fie nişte automatisme.

Când doamna profesoară de română din liceu a propus clasei să mergem la orfanii de la Valea Plopului, am fost extrem de impresionată că încă mai există persoane care vor să întindă o mână de ajutor şi celor care nu au foarte multe posibilităţi. Ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi cu bucurie de toţi copiii, de toate vârstele – de la micii şcolari din clasele primare la liceeni. Majoritatea, deşi şi-au dat seama unde se află şi care le sunt condiţiile de trai, caută cu speranţă un mod de a ajunge la o scoală bună care să le ofere şanse de reuşită mai mari în viată. O şansă le-a fost oferită de părintele Nicolae Tănase, care a pus bazele acestei aşezări menite să îi ajute şi să îi ambiţioneze să lupte.

 Intrând în încăperile  micuţe, observi măsuţele unde îşi scriu lecţiile, orarul de la şcoală şi cel cu activităţile casnice, precum şi frumoasele picturi în culori vii realizate de cei mai talentaţi dintre ei.

M-am documentat puţin, fiind curioasă cum a început totul şi ce l-a determinat pe părinte, în afară de inima sa miloasă, să aibă grija de nişte copii străini, şi am aflat că totul a început într-o zi de iarnă, când la uşa casei sale au fost lăsaţi 5 micuţi, toţi de vârstă mică, de la cinci zile până la 3. Neştiind ce să facă cu ei, i-a învelit cu o pătură şi a plecat cu ei în sat. Până la sfârşitul zilei, cu ajutorul lui Dumnezeu, cum spune dânsul, a reuşit să ofere copilaşilor o casă şi o familie iubitoare. Astăzi, din cei 220 de copii pentru care trăieşte şi pe care îi are în grijă, 150 se află la familiile din sat, care îi iubesc ca pe propriii lor copii. Nu ajunge credinţa în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în El.

Privind în ochii lor, îţi dai seama cât au suferit şi cât şi-ar fi dorit să nu fie nevoie să se zbată, dar nu, trebuie înţeles că viaţa nu e totdeauna roz şi ei sunt dovada clară. Caractere puternice, cu o credinţă extraordinară în Dumnezeu, au  o încredere în ei înşişi nestrămutată şi speră. Speră la un viitor cât mai bun. Totuşi, zâmbetul lor te încurajează, parcă, în dorinţa de a-i ajuta, de a le fi aproape şi de a le arăta că există şi câţiva cărora le pasă. 

„Omul are nevoie de Dumnezeu, altfel rămâne fără speranţă.” (Benedict al XVI-lea)

Cristina I.

Clasa a X-a CNILC, Ploieşti

Foto: http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/03/06/valea-plopului-asezamant-al-iubirii-crestin-ortodoxe/

Formarea caracterului

Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o suma de atitudini şi trasături, care formează 3 grupaje:

1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni;

 2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătura, munca),

3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvaluie în trăsături pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere.

Contrarele acestora : individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.

Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a.

Opuse lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.

Atitudinea faţă de propria persoană apare în trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a.

Reversul negativ: îngamfarea, aroganta, sentimentul inferiorităţii ş.a.

Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor

Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.

Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simpla opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la « abaterea deliberată, conştientă, de la sistemul de corespondenţe social-admise între realitate şi modul ei de prezentare » (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi aducând beneficiu autorului ei.

Dupa J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce trăieşte într-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar), având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna. Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne de întrebare.Ca adolescent, obiceiul de a minţi indică - după P. Popescu Neveanu - fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a personalităţii. Allendy notează: « copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi ».

Printre cauzele minciunii se menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna de apărare-apoi interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de « justificare » a unor încălcări, dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulaţiei exagerate s.a.

Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, copilul şi mai ales adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască şi să proclame necesitatea sinceritatii şi loialităţii în relaţiile reciproce.

Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici).

Capriciul are la baza o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor (adesea în anticipaţie).

Ca forme de manifestare ale capriciului menţionam: fluctuaţia dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa persoanelor care obişnuit « îl cultivă » pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc. răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricarei situaţii noi.

La vârste mai mari regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca « semn al feminităţii ».

Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioase, educarea la timp a inhibiţiilor necesare.

Încăpăţânarea consta în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat.

Singura motivare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt care indica tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este lipsită de conţinutul său”.

Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei : în momentul în care i se cere ceva, copilul sau tânarul vrea tocmai contrariul. Este parcă o voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.

După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânarii pe care le redăm în continuare:

a) Încăpăţânarea ca forma de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de prezentare a cerinţelor; lipsa de echitate şi obiectivitate;

b) O alta formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă scăzută faţă de sine însuşi, orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă pe teme secundare (exigenţe foarte mici).

c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de absenţa exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi al respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită, el a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar etc.

Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond temperamental.

In sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat.

În şcoală provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de învăţători copilul se supăra pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel protestul, nemulţumirea.

« Ce învăţau mai demult copiii la şcoală şi ce învaţă acum! »

« Dumnezeu să ajute, pentru că acum copiii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul cel bun, ci să se demonizeze »

Încarcă pe copii cu multe…

Văd copiii care au terminat nu numai liceul, ci şi facultatea, că au un scris şi fac niste greşeli… Noi eram la şcoala primară şi nu făceam astfel de greseli. Dacă sunt studenti la filologie sau la drept, mai este ce mai este. Dacă însă sunt de la altă facultate, nu ştiu nici să scrie. In timp ce mai demult la gimnazii era…

-Ca la Universitate, Părinte!

-Vezi, câte lucruri frumoase învăţau atunci copiii şi la şcoala primară, şi cu cât mai mult la gimnaziu! Astăzi îi împovărează cu o grămadă de lucruri nefolositoare şi îi zăpăcesc. Ii ghiftuiesc cu de toate, fără compensaţie duhovnicească. În şcoli copiii trebuie să înveţe mai întâi frica de Dumnezeu. Insă acum copiii mici merg să înveţe engleza, franceza, germana – şi nu greaca veche – muzica, una şi alta… Ce să înveţe mai întâi? Numai litere şi numere, iar acelea pe care trebuie să le înveţe despre Patria lor etc., nu le învaţă! nici cântece patriotice. Nimic.

Ia un copil din cei de astăzi şi întreabă-l: “În ce judeţ este satul tău? Câţi locuitori are?” şi vei vedea că nu va şti să-ţi răspundă. Ci îţi va spune: “Mă duc la autogară, iau autobuzul şi mă duc în sat. Şi deoarece taxatorul ştie, îi voi spune că vreau să merg în cutare sat,îi voi plăti şi mă va duce”. Când eram în şcoala primara noi ştiam toată geografia lumii pe dinafară. Pentru că trebuia să ştii pe de rost oraşele statelor cu mai mult de cinci sute de mii de locuitori. După aceea trebuia să ştii râurile cele mai mari în lăţime şi lungime şi cele imediat mai mici; munţii cei mai înalţi etc. – cu cât mai mult ai Greciei. Am văzut şi la elevi mai mari, nu numai la copiii mici, chiar şi la studenţi că nu ştiu câţi locuitori are oraşul în care studiază. Am întrebat pe unul care este cel mai inalt munte al Greciei şi n-a ştiut. Care este râul cel mai mare şi nimic. Cel mai mic, nici atât. Student să nu stie nimic despre Patria lui. Vor veni după aceea… “prietenii” noştri, vecinii şi-i vor spune:

“Aceasta nu este Patria ta; ci este Patria noastră”

 şi le vor răspunde:

 “Bine ziceţi, aşa este!”.

Aţi înţeles? Intr-acolo mergem. Dacă însă vei întreba pe copiii de astăzi despre fotbal sau despre televizor, le ştiu pe toate şi pe toţi pe dinafară.

Şi vezi, au venit copiii din Albania şi ştiau carte. “Unde aţi învăţat carte?”, îi întreb pe epirţii din nord. “În închisori”, au răspuns ei. Aceia au făcut închisorile şcoli. Iar copiii noştri au făcut şcolile închisori; s-au închis ei singuri înăuntru când le-au ocupat… Copiii astăzi, mai ales adolescenţii, sunt ameţiţi; mai mult în gimnaziu şi în liceu. La universitate sunt mai copţi. Acolo de altfel merg când vor.

Si în loc să ia unele măsuri pentru învăţământ, mai rău fac. Şi văd cum pe toate cele duhovniceşti le schimbă. Auzi rugăciune scrisă în cartea de citire a Şcolii primare: “Maica Domnului, pruncul tău este cel mai frumos din lume”. Bre, ce am păţit! Ce învăţau mai demult copiii la şcoală şi ce învaţă acum! “Caprioara înţeleaptă, cu coarne întoarse, adună-ţi drăcuşorii tăi… să facă lapte şi să mănânce nepoţeii tăi, drăcuşorii cei nebuni ai tăi”. Haide, acum să înveţe copiii cei mici astfel de lucruri! Dar o fac aceasta ca să pună înainte pe diavolul, ajutând pe satanişti să-şi facă treaba lor. Dumnezeu să ajute, pentru că acum copiii nu sunt ajutaţi să se schimbe în sensul cel bun, ci să se demonizeze.

Şi prin cunoştinţele pe care le primesc, nu învaţă deloc să lucreze cu mintea, şi de aceea mintea nu le merge. Iar mintea care nu merge are înlăuntrul ei învălmăşală. Cei care făceau invenţiile îşi puneau mintea să lucreze. Atunci când se aflau într-o nevoie, se gândeau cum să o depăşească. Astazi cei mai multi cauta sa vada ce scriu cartile, ce scriu prospectele. Şi rămân la acestea; nimic mai mult. Numai numere şi cifre au toate. Şurubul acesta la numărul 1, celălalt la numărul 2 şi dacă se întâmplă să păţească ceva vreun şurub şi nu lucrează aparatul, imediat spun: “Să chemam mecanicul!”. Nu-i taie mintea să ia o pilă, să deschidă puţin gaura ca să încapă şurubul sau să ia puţin plastic să înfăşoare şurubul, ca să strângă, ci îndata spun: “Saăchemam mecanicul!”. Ce să mai spun? Astăzi televizorul ş celelalte mijloace l-au prostit pe om. Iar oamenii inteligenţi devin în cele din urma casete… Vreau să subliniez că omul trebuie să-şi pună mintea să lucreze. Totul este aici. Căci dacă nu îşi pune mintea să lucreze, învaţă acum, să presupunem, lucrul acesta, dar se va încurca apoi în celălalt. De aceea scopul este să-i nască mintea, să afle soluţii. Dacă nu naşte, atunci este subdezvoltat.

(extras din: Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghiorulul)

Sursa : http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/de-actualitate-invatamantul/comment-page-1/#comment-936

Valea Plopului - Pământul însetat de dragoste

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a călăuzit paşii spre Valea Plopului ! De hrană poate că nu este neapărată nevoie, dar de dragoste...cât dor în ochii acelor copii ! Daca aţi fi zărit lacrimile micuţilor la plecarea fetelor noastre, după ce timp de câteva ore(atât de puţine !) au petrecut împreună cu ei ! Dacă aţi fi fost martori tăcerii din întristare a unei fetiţe care comunică mai greu, după ce a primit ultima îmbrăţişare de la o adolescentă din colegiul nostru ! Poate că la 17-18 ani, în inima ei a înmugurit deja instinctul matern, care i-a umplut sufletul de dragoste şi de milă faţă de pruncii cu mânuţele întinse şi privirile rugătoare. Nu  dulciuri, nu jucării, ci puţină atenţie, simpatie...o îmblânzire a inimii, ca-n povestea Micului Prinţ ! Adolescenta noastră a rămas tăcută pe tot parcursul drumului de întoarcere şi gândesc eu că a luat o hotărâre mare, pentru că Hristos i-a vorbit în suflet prin glasurile şi tăcerile acestor copii ai Părintelui Tănase.

Da, am cunoscut pe Domnul Care pururi este cu ei, acolo, în timp ce la uşa sufletelor noastre mai mereu închisă bate în zadar, că suntem tare ocupaţi, în toată vremea, cu noi înşine, pe când bietele inimi ni se pietrifică dureros.

L-am văzut pe Domnul când am ţinut în braţe, rând pe rând, o fetiţă de numai un an şi trei luni, pe Mihaela, a cărei mamă a murit la naştere, lăsând în urmă încă alţi patru copii, în grija Maicii Domnului, a cărei sfântă iubire niciodată nu osteneşte, niciodată nu spune « nu » şi nu părăseşte pe nimeni. Puteţi, cu harul lui Dumnezeu, să vă închipuiţi cum s-a luminat faţa acestei copiliţe când fiecare a sărutat-o pe obrăjori şi i-a vorbit şi a mângâiat-o. Nu ştiam atunci povestea ei, nici nu înţelesesem chemarea de a fi, măcar pentru câteva clipe, mame ale ei. Ne-a spus-o altă tânără, mămica Mariei, de vreo doi ani, care a venit împreună cu noi până la Vălenii de Munte să ducă surorilor ei creştine, internate în spital cu pruncii, hăinuţe, hrană şi alte lucruri de care aveau nevoie. N-am îndrăznit s-o întreb prea multe – cu ce drept ? Dar am aflat de la ea că este studentă la geografie, la Bucureşti şi fetiţa o ţine acol, cu ea,  cât este la şcoală.

A nins tot timpul, ca din marea milă a lui Dumnezeu să se acopere tot ceea ce întinează pământul, orice pată, orice urâciune să dispară dinaintea ochilor noştri de orăşeni blazaţi, să putem vedea pe Hristos în fiece copil, şi pe Preacurata în orişicare mamă şi în mamele adoptive.  Despre Directoarea aşezământului, D-na Tatiana Samoilă, nu găsesc eu cuvinte să va spun cât o întăreşte Domnul, cu rugăciunile Părintelui Nicolae, să le poarte de grijă celor pe care Dumnezeu i-a încredinţat. O chemare şi o lucrare pentru oameni aleşi !

La plecare, cu sania pe deal, cu băieţii mai mărişori, şi cu o bătaie cu bulgări de zăpadă, ne-am mai alungat tristeţea acestei despărţiri de binecuvântaţii lui Dumnezeu de la Valea Plopului. În curând, fotografii făcute de Alexandra şi Cristina(clasa a X-a A), care n-ar mai fi vrut să plece, ca să nu întrerupă exerciţiile matematice începute cu doi băieţi de clasa a doua. Să ne ajute Domnul să împlinimn gândul ce l-am avut pentu vara anului 2010 ! O, cu cât este mai fericit a da decât a lua ! Şi cei ce o ştiu şi cei ce n-au aflat-o încă, mergeţi la Valea Plopului !

Foto :

http://www.valeaplopului.com/Despre%20Parintele%20Tanase.php

Nebun pentru Hristos

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în Biserica Ortodoxă.
O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit recent într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.
«Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale»
În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.
Dar de unde cunoştea săracii?
Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. «Şi cum vi se pare această dimineaţă? Aveţi vreo problemă, ce fac copii?»
Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.
Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.
Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.
Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. "Hai, tai-o de-aci, nebune" şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.
Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. «Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie?»
«Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat.», răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».
Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.
Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.
Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.
Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.
Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.
În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.
Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la ntrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.
Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.
Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …
Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…
« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.
Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă?Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.
Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.
Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”
Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.
“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.
“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.
Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.
Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.
Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor… Constatarea Caliopiei că a vorbit cu el la telefon, deşi era deja mort, mi-a amintit de o întâmplare similară istorisită în viaţa Bătrânului Porfirie”.
“Părinte, tânărul Dimitrie vrea şi el să mărturisească ceva”, spuse domnul Apostoly adminsitratorul blocului.”Hai, Dimitrie, vino şi spune ce mi-ai povestit mie”.
Dimitrie este un adolescent în vârstă de 14 ani. Trăieşte cu părinţii şi fratele lui mai mic, într-un apartament nu departe de blocul lui Ioan cel Nebun. Are de acum un an de când nu mai trăieşte ca prietenii de vârsta lui, s-a întors către Dumnezeu. Prietenii lui nu înţeleg această schimbare. Cum a fost posibil ca prietenul lor cel mai isteţ, care făcea ghiduşii şi care era atât de liber şi neascultător, să devină acum aşa cuminte şi studios. Nici părinţii nu au înţeles. La început, ei au crezut că a fost « agăţat » de vreun sectant care i-a « spălat” creierul. Apoi şi-au dat seama că nu e asta din moment ce merge la biserică. Au fost surprinşi să constate că s-a instaurat şi pacea în casă. Profesorii care se plângeau de el, acum îl laudă…Dar apoi părinţii deveniră chiar îngrijoraţi, Dimitrie citea din Biblie, mergea la biserică în fiecare duminică. Bietul Panagiotis – tatăl lui Dimitrie – deveni chiar supărat. Aşa că vorbi cu Polyxeni, soţia sa. « Ia zi, tu crezi că băiatul nostru are probleme ? Poate o fi suferit vreo dezamăgire sentimentală, poate l-a părăsit vreo fată? Mă tem că preoţii îl vor distruge. Ce să mai zic de prieteni şi colegi, care probabil se distrează pe seama lui.. Ce zici, n-ar fi bine să vorbim cu el ? » “Biata Polyxeni îl asculta cu atenţie, dar nu răspundea. Dar când simţi că a venit vremea să vorbească, spuse “ nu ştiu ce să spun, ar putea să fie cum zici. Şi eu m-am gândit aşa. Dar un lucru observ. De când şi-a schimbat comportamentul Dimitrie, s-a aşternut pacea în casa noastră. Şi de la şcoală, profesorii mă întreabă dacă i-am făcut pregătiri în particular…Sau tu ai uitat cât eram noi de îngrijoraţi de notele lui proaste şi de plângerile profesorilor? Ai uitat că l-am luat de la poliţie, fiindcă a făcut prostii cu prietenii lui? Eu mă simt mult mai liniştită acum. Dimitrie l-a adus pe Dumnezeu în casa noastră. De cât să ne facem griji pentru el, mai bine îl urmăm pe calea lui. » « Înţeleg ce spui, dar eu cred că prietenii noştri vor râde de noi, dacă începem să mergem la biserică » . « Şi eu m-am gândit la asta, Panagiotis. Dar aminteşte-ţi că atunci când nu am mai avut bani pentru rata la credit niciunul dintre ei nu ne-a ajutat. Sunt alături de noi doar când mergem la vreo tavernă. Ori nu tu erai supărat că ai auzit că ne vorbesc şi comentează de problemele ce le avem cu Dimitrie? Dacă nu am fi găsit plicul acela cu bani sub uşă am fi pierdut casa în care trăim… eu cred că Ioan cel Nebun a pus acel plic sub uşa noastră… » « Nu, nu, eu l-am intrebat pe nebun şi a fost tare mirat…şi apoi, de unde să ştie el ? » zise Pangiotis. « Ba eu cred că el le ştie pe toate, fiindcă asta face, şi alte familii au găsit aşa plicuri sub uşă. »
În duminica următoare părinţii l-au anunţat pe Dimitrie că merg împreună cu el la biserică. L-au trezit chiar şi pe micul Paul, care întotdeauna dormea mult duminca: ”avem o singura zi în care dormim cât vrem”. Primul gând al lui Dimitrie a fost că vor să vadă ce face, îl urmăresc. Dar după ce a observat că se repetă şi în alte duminci, că părinţii apoi au mers şi la spovedit şi că au început să citească cărţi duhovniceşti, a început să vorbească de o minune.
Apoi, după mai multe îndemnuri, tânărul Dimitrie începu să mărturisească despre sine. Captase atenţia tuturor.
« Într-o zi m-a trimis mama la domnul Apostoly să cumpăr pâine. Am cumpărat pâine şi am făcut şi ceva rău – ceva care eram obişnuit să fac cu prietenii mei – ei bine, am furat o ciocolată de pe raft. Am fost convins că nu m-a văzut nimeni. Dar, din ziua următoare, plecând spre şcoală, am început să găsesc două ciocolate în faţa uşii de la intrare. A durat vreo 20 de zile. Aşa că am întrebat-o pe mama cine tot pune ciocolate la intrare. Mama mi-a spus că Ioan cel Nebun dimineaţa sună la uşile de intrare. « El face aşa nebunii ». zice mama. Eu atunci mi-am dat seama ca nebunul m-a văzut când am furat şi că aşa se răzbună el. « Las’ că îi arăt eu nebunului, mă face el să mă simt prost din cauza unei ciocolate furate”.
Dar a doua zi am găsit două ciocolate şi cu o hârtie pe care scria cele zece porunci dintre care „să nu furi” era subliniat… M-am făcut tare nervos…
Aşa că imediat după şcoală m-am dus direct la Ioan cel Nebun şi am sunat la apartamentul lui. Mi-a deshis uşa zâmbind: „îmi pare rău, Dimitrie, ai venit să îmi tragi veo două palme, pentru ciocolate. Eu sunt, nebun, merit să primesc vreo două…Hai, loveşte-mă cât poţi tu de tare. Descarcă-ţi mânia”.
M-am simţit pierdut şi voiam să plec. De fapt, mă speriasem. De unde ştia el că vreau să îl bat? Nu spusesem nimănui. De cum m-am gândit la asta, el mai spuse „ dragă băiete, poate te gândeşti de unde ştiu eu că tu vrei să mă baţi, aşa-i? „ Am dat din cap afirmativ.
„Păi să vezi, chiar înainte de a veni tu, Sf Dimtrie a fost pe aici- el te apără – şi Maica Domnului de asemenea, ei mi-au spus. Ei te iubesc tare mult şi mi-au vorbit despre tine. Ieri tare i-ai mâhnit când ai lovit-o pe colega ta Elena. Iată, îţi spun secrete pe care să nu le spui cât timp eu trăiesc, ok?” „ da”, si l-am privit cum el radia de bucurie. „Domnul nostru Iisus Hristos vrea să vină la voi în casă, dar de câte ori încearcă, la voi se aud certuri şi pleacă mâhnit. El mi-a spus să îţi dau cele zece porunci, să îţi spun să le respecţi şi atunci va veni la voi în casă. Tu ştii cum e să fie Domnul în casa ta? Acum du-te acasă, căci mama ta se va îngrijora”. Am pornit spre casă, dar Ioan cel Nebun strigă în urma mea râzând « hei, Dimitrie, dar unde pleci ? Ai uitat să-mi mai dai vreo două.. »
Am plecat spre casă zburând. Mama m-a întrebat de ce am întârziat şi i-am spus că am fost la Ioan cel Nebun şi i-am spus să nu îmi mai lase ciocolate căci mă voi îngrăşa. Mamă, dă-mi te rog 30 de drahme, căci am fost la domnul Apostoly şi am cumpărat ceva ce nu am plătit”. Mama mi-a dat banii şi am plătit. A rămas surprins când i-am spus că am cumpărat o pâine şi am luat şi o ciocolată pe care am uitat să o plătesc.
A salvat o femeie de păcatul adulterului…
La priveghere, Nicoleta a început povestea ei despre Ioan cel Nebun…
“Într-o seară am văzut un tânăr necunoscut plimbându-se prin zonă şi eram atentă, îmi era teamă să nu fie vreun hoţ. Brusc, l-am văzut pe Ioan cel Nebun venind în mare grabă şi îndreptându-se către singura casă fără etaj din zonă, în care locuia cu chirie o familie cu doi copii. Nebunul s-a aşezat pe scări şi a început să cânte imne către Născătoarea de Dumnezeu, cu deosebire “Curată Fecioară…” Şi au trecut vreo două ore… M-am dus la el şi i-am spus să se oprească odată. Dar apoi am observat că tânărul a plecat brusc. Atunci Ioan cel Nebun a intrat în casă. Am mers şi eu din curiozitate, să văd ce face. Acum însă recunosc că îmi era tare teamă de ceva rău…Am sunat şi doamna m-a lăsat să intru. Nebunul şedea la masă cu copilul de vreo cinci anişori. Începu să îi spună copilului că sunt zece porunci şi că una din ele este “să nu faci adulter”. “Întelegi, Gheorghiţă, adulterul nu este plăcut Domnului. Deschide poarta lui Satan, acesta intră în casă şi strică totul. Aşa se strică familiile, apare boala şi ura, binecuvântarea pleacă.”Recunosc acum că m-am enervat tare atunci. “Ce prostii vorbeşti, lasă copilul în pace, nebunule”. Atunci tânăra izbucni în lacrimi şi spuse printre suspine « Pentru mine vorbeşte. :Lăsaţi-l în pace ». Dar Ioan cel Nebun s-a ridicat repede şi a plecat. Tânăra a mărturisit că se cunoscuse cu un tânăr şi îşi propuseseră să aibă o relaţie, şi să se întâlnească chiar în casa lor, soţul fiind plecat cu serviciul…”Nebunul m-a scăpat dintr-o nebunie, Nicoleta. Trebuia să mă întâlnesc cu acel tânăr chiar acum”. “dar eu l-am şi vazut, a venit, numai că nebunul a stat pe scări la casa ta şi a cântat tot timpul imne”.

Brutarul o întrerupse pe Nicoleta “Am auzit că Ioan a vrut să se facă preot, dar fiindcă a venit războiul civil, nu şi-a putut termina studiile…Dar din tot ce povestim şi din tot ce îmi amintesc eu, îmi dau seama că Dumnezeu nu l-a făcut preot, dar a fost ca un episcop aici”, mai zise printre lacrimi brutarul.
Ultima scrisoare a nebunului…
Au făcut pregătirile de înmormântare, admistratorul a pregătit coliva şi a anunţat că după Sf Liturghie se va oficia parastasul. El avea în mod deosebit o dorinţă. În ziua de după moartea lui Ioan cel Nebun, primise o scrisoare expediată chiar de el. Atunci pengtru prima dată şi-a spus “cine e nebun, el sau noi, toţi ceilalţi?”
La slujba de înmormântare părintele Vasily, care slujeşte în biserică de 28 de ani, îl întrebă pe paracliser “cine a adunat atâta lume în biserică? Niciodată nu am văzut atâţia oameni în biserică. “
Administratorul, domnul Anastasy, ceru îngăduinţa de a spune câteva cuvinte la sfârşitul slujbei.
“Prea Cucernice Părinte Vasily, iubiţi fraţi, poate vă întrebaţi ce a adunat atâţia oameni astăzi în biserică, nu numai din cartier, dar şi alţi credincioşi. Ne-am adunat ca să cinstim trecerea la Domnul a fratelui nostrum Ioan, cunoscut multora ca Ioan cel Nebun. Chiar şi magazinele s-au închis şi atât proprietarii cât şi vânzătorii au venit – şi dacă aţi observat, au venit chiar de dimineaţă şi nu doar când s-a făcut parastasul, la sfârşit, aşa cum mulţi fac din păcate…
Aceasta pentru cinstirea unui om cu viaţă sfântă, un om cu smerenie, dar care a purtat Sfântul Duh. Un om ca noi, care şi-a ascuns virtuţile dăruite de Hristos sub masca nebuniei. Ioan a fost un nebun pentru Hristos care şi-a dedicat viaţa slujirii aproapelui zi şi noapte. El a supravegheat vecinătatea ca un episcop şi un mărturisitor al ortodoxiei. A reuşit să aducă suflete înapoi în biserică şi la Cel aproape uitat de noi – Domnul Iisus Hristos.
Mulţi dintre noi l-am cunoscut, nevrednici a trăi viaţa de zi cu zi lângă un astfel de om sfânt. Nu am cuvinte să descriu faptele fratelui Ioan. Mă văd nevrednic, eu, cel care am citit ultima lui scrisoare, pe care mi-a trimis-o el însuşi în ajunul morţii sale.
În scrisoare, el menţionează că a fost înştiinţat de chiar Sf Ioan Botezătorul cu o săptămână înainte că va ieşi din această lume. Atât cât ştiu, nu a suferit de vreo boală, nici nu a lăsat cuiva să înţeleagă că nu ar mai avea mult de trăit. Dimpotrivă, a avut grijă ca în ultimele lui zile să orânduiască toate pentru fiecare dintre noi.
În scrisoarea sa, Ioan ne face anumite observaţii şi ne îndeamnă pe fiecare, după nume, să ne ţinem de Hristos şi să urmăm calea dreptăţii lui Dumnezeu. De fapt, acum o să citesc scrisoarea. Dar nu reuşi. Îl înăbuşiră lacrimile şi nu putu scoate un cuvânt. Cei prezenţi aveau ochii în lacrimi.
Părintele Vasily intereveni zicând: “Iubiţi credincioşi. L-am cunoscut pe fratele Ioan de mai bine de 40 de ani. Poate din cauza păcatelor mele nu am fost capabil să văd sfinţenia vieţii sale. Dar ascultându-l mai devreme pe domnul Anastasy mi-au trecut prin minte câteva amintiri pe care, acum, le văd altfel. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă de duminică, când am deschis biserica, l-am găsit pe Ioan cel Nebun îngenunchiat în faţa icoanei Mântuitorului. « Cum ai ajuns aici? »
« Ei, părinte drag, aseară la vecernie am pierdut noţiunea timpului şi paracliserul nu m-a văzut şi m-a încuiat înăuntru. » « Şi ce faci, ce ziceai la icoană ? » l-am întrebat. « doar cântam şi eu un cântec să treacă vremea », mi-a răspuns. « Să fii mai atent, data viitoare voi chema poliţia ». Acum vă mărturisesc, m-am purtat cam sever cu el. Doamne, iartă-mă…faţa lui era tare luminoasă…Si a plecat să îşi ia locul obişnuit, la intrare, cerşind”
Cerşea pentru a-I ajuta pe alţii…
Întâlnim mulţi cerşetori şi oameni fără serviciu care nu au din ce trăi, dar cine ştie ce ascunde fiecare suflet?
Şi am să mai descriu un incident, apoi îl voi lăsa pe domnul Anastasy să continue.
“Într-o după amiază, Ioan cel Nebun se afla în faţa icoanei Maicii Domnului. Eu slujeam. Auzeam vorbind şi era o voce de femeie. Când am terminat slujba l-am văzut doar pe Ioan cel Nebun, nu mai era nimeni în biserică. Paracliserul please cu treabă. Ioan cel Nebun s-a apropiat, mi-a făcut o metanie ca de obicei şi mi-a spus: “Părinte, este nevoie să mergeţi la doamna Stamata după vecernie. Vă aşteaptă să îi duceţi sf Împărtăşanie, orele ei sunt numărate şi se poate să nu mai apuce dimineaţa.” “De unde ştii tu asta?” l-am întrebat. “Mi-a spus o femeie mai devreme”. “Dar de ce nu avenit să îmi spună mie, totuşi?” am răspuns. « Păi se poate că a crezut că eu sunt paracliserul » şi a plecat repede. Deşi m-am întrebat cum de nu am văzut pe nimeni intrând, nu am dat prea mare importanţă. După vecernie, am pornit spre doamna Stamata. Fiica ei m-a privit uimită, fiindcă îşi propusese să mă cheme de dimineaţă ca să nu mă deranjeze noaptea. Am împărtăşit-o pe doamna Stamata, mi-a mulţumit şi apoi, ţinându-mă de mână, mi-a cerut să am grijă de fiica şi nepoţii ei. Fiica era divorţată şi îşi creştea copii singură. La plecare, m-a întrebat cine m-a chemat. I-am răspuns că o femeie a vorbit cu Ioan cel Nebun. A rămas uimită.
După două ore de la împărtăşire, Stamata a murit. Lângă ea se aflau fiica ei, cei doi nepoţi şi Ioan cel Nebun, care citea psalmii. Fiica doamnei Stamata e aici şi ne poate confirma. Atunci Maria, fiica doamnei Stamata se ridică şi spuse “Spuneţi, părinte, despre plicul cu bani, pe care eu am crezut că l-aţi lăsat dvs şi pentru care v-am mulţumit. « Da, Maria a găsit un plic cu bani pe un scaun, care conţinea 100.000 drahme. A crezut că eu l-am uitat şi a venit să mi-l aducă. Nu ştiam ce e cu plicul. » “Dar”, părinte, doar dvs şi Ioan cel Nebun aţi intrat la noi în casă. L-am întrebat apoi şi pe Ioan cel Nebun şi a spus că Maica Domnului a trimis banii pentru înmormântare, pentru că suntem săraci. Maica Domnul face astfel de lucruri”, mi-a spus el. “Si eu nici nu l-am ascultat,pentru că eram convinsă că dvs l-aţi trimis”. “Nu, fata mea, eu ţi-aş fi spus…” răspunse părintele Vasily

Sursa: http://www.orthodoxia.gr/ via trandafirescu.wordpress.co