Pagini de jurnal(23)

            Duminică, 19 martie 1944   

            Dragă Kitty,

            Ieri a fost o zi foarte importantă pentru mine! După prânz, totul a fost ca de obicei. La 5 am pus cartofii la prăjit şi mama mi-a dat nişte cârnaţi în sange să-i duc lui Peter. Nu voiam la început, dar până la urmă m-am dus. Nu a acceptat cârnaţii şi eu am avut sentimentul înspăimantător că era din cauza certei pe care am avut-o despre neîncredere. Dintr-o dată nu m-am mai putut abţine şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Fără niciun cuvânt i-am dus tava mamei şi m-am dus în baie ca să pot plânge. După aceea m-am decis să lămuresc lucrurile cu Peter. Înainte de cină, toţi 4 îl ajutam cu un puzzle de cuvinte încrucişate, deci nu am putut spune nimic. Dar când stăteam la masă i-am şoptit: "Îţi vei repeta lovitura în seara asta Peter?"

"Nu!"a fost răspunsul lui.

"Aş vrea să vorbesc cu tine mai târziu!"

El a aprobat.

                             După ce vasele au fost spălate, am mers în camera lui şi l-am întrebat dacă a refuzat cârnaţii din cauza ultimei noastre dispute. Din fericire, nu ăla a fost motivul, el pur şi simplu a crezut că nu era politicos să  fiu aşa darnică. A fost foarte cald jos şi faţa mea era aşa de roşie ca a unui homar. Aşa că după ce i-am dus nişte apă lui Margot, am ieşit să iau o gura de aer. De dragul aparenţelor, am fost mai întâi şi am stat la fereastra de lângă van Daan înainte de a merge în camera lui Peter. Stătea pe partea stângă a ferestrei deschise, deci eu am mers pe partea dreaptă. Este mult mai uşor să vorbeşti lângă o fereastră deschisă pe întuneric, decât în mijlocul zilei şi cred că şi Peter este de aceeaşi părere. Ne-am spus unul altuia multe, atât de multe încât nu le pot repeta pe toate. Dar a fost bine, a fost cea mai minunată seară pe care am avut-o în anexă. Îţi voi face o descriere scurtă a subiectelor pe care le-am atins.

                             În primul rând am vorbit despre certuri şi cum le vad eu dintr-o altă perspectivă zilele astea şi apoi cum am devenit noi străini de părinţii noştri. I-am povestit lui Peter despre mama, tata, Margot şi despre mine. La un moment dat a întrebat: "Întotdeauna le dai celorlalţi un pupic de noapte bună, nu?"

"Unul? O mulţime! Tu nu, nu-i aşa?"

"Nu, nu am sărutat pe nimeni!"

"Nici de ziua ta?"

"Da, de ziua mea am sărutat."

                            Am vorbit despre cum niciunul dintre noi nu avem încredere în părinţii noştri, cum părinţii lui se iubesc mult unul pe altul şi aş vrea ca el să se încreadă în ei, dar el nu vrea. Cum plâng până nu mai pot în patul meu, în taină. Cum el urcă în camera lui din pod şi înjură de supărare. Cum eu şi Margot abia de curând am ajuns să ne cunoaştem mai bine, dar ne spunem, totuşi, atât de puţine, asta pentru că suntem toată ziua împreună. Am vorbit despre toate subiectele posibile, despre încredere, sentimente şi despre noi înşine.

Oh, Kitty, el era aşa cum am crezut că va fi.

Apoi am vorbit despre anul 1942 şi cât de diferiţi eram atunci: nici nu ne mai recunoaştem pe noi cei de atunci. Apoi cum nu ne puteam suferi unul pe altul la început.

El a crezut că sunt o pacoste gălăgioasă şi eu repede am concluzionat că el nu este nimic special. Nu am înţeles de ce nu cocheta cu mine, dar acum mă bucur. El a mai menţionat că adesea obişnuia să se retragă în camera lui. Am spus că zgomotul meu, exuberanţa  şi tăcerea lui sunt două feţe ale aceleiaşi monede şi că şi mie îmi plac pacea şi liniştea, dar nu aveam nimic pentru mine însămi, cu excepţia jurnalului, şi că toţi mi-ar vedea mai degrabă spatele, începand cu dl Dussel, şi că nu veau să stau mereu cu părinţii mei.

            Am discutat  faptul că el e bucuros că părinţii mei au copii şi ce bucuroasă sunt eu că el este aici.

            Acum înţeleg nevoia lui de a se retrage şi relaţia cu părinţii lui, şi cât de mult mi-ar plăcea să-l ajut când se ceartă.

            „Dar, tu eşti mereu un ajutor pentru mine!” a spus el.

            „Cum?” am întrebat, mult surprinsă.

            „Fiind voioasă”.

            Acela a fost cel mai drăguţ lucru pe care l-a spus în toată seara. Mi-a mai spus că nu-l deranja venirea mea în camera lui, cum îl deranja odată, de fapt îi plăcea. I-am mai spus că toate numele de răsfăţ ale mamei şi tatei erau fără înţeles, că un sărut ici-colo nu conducea automat spre încredere. Am mai vorbit despre a face lucrurile în felul nostru, despre jurnal, singurătate, diferenţa  dintre interiorul şi exteriorul fiecăruia, despre masca mea.

            El a ajuns să mă iubească drept prietenă, pe moment, este de-ajuns.

            Sunt atât de recunoscătoare şi fericită, nu găsesc cuvinte. Trebuie să-mi cer scuze, Kitty, deoarece stilul meu nu este unul obişnuit astăzi. Am scris orice mi-a venit în minte.

            Am sentimentul că Peter şi eu împărţim un secret. Când se uită la mine cu ochii aceia, cu acel zâmbet şi acea licărire, este ca şi cum o lumină intră în interiorul meu. Sper că lucrurile vor rămâne aşa şi că vom avea mai multe, multe ore fericite împreună.

            A ta recunoscătoare şi fericită Ana

           

            Luni, 20 martie, 994

            Dragă Kitty,

            În aceasta dimineaţă Peter m-a întrebat dacă aş mai veni din nou într-o seara. El a jurat că nu l-aş deranja şi a spus că unde este loc pentru unul, este loc şi pentru doi. I-am spus că nu puteam să-l văd în fiecare seară, deoarece părinţii mei nu credeau că e o idee bună, dar el s-a gândit că n-ar trebui să las asta să mă împiedice. Aşa că i-am spus că mi-ar plăcea să vin într-o sâmbătă seară şi l-am mai întrebat dacă îmi va spune când voi putea vedea luna.

”Sigur”, a spus el.  ”Poate vom merge jos să privim la luna de acolo.” Am fost de acord. Nu mi-e frică, de fapt, de hoţi. În acelaşi timp, o umbră ne-a urmărit. De mult timp aveam sentimentul că lui Margot îi place de Peter.

Cât de mult, nu ştiu, dar situaţia este foarte neplăcută. Acum, de fiecare dată când merg să-l văd pe Peter o rănesc fără să vreau.

            Faptul amuzant este că ea abia lasă să se observe. Eu ştiu că aş fi nebună de gelozie, dar Margot spune că nu ar trebui să-mi pară rău pentru ea.

”Cred că este atât de neplăcut că ai devenit persoana în plus”, am adăugat.

”M-am obişnuit cu asta” a replicat într-un fel amarnic. ”Nu îndrăznesc să-i spun lui Peter. Poate mai târziu, dar noi trebuie să discutam despre multe lucruri mai întâi.”

            Mama m-a pălmuit aseară, ceea ce meritam. Nu trebuie să duc indiferenţa şi dispreţul faţă de ea prea departe. In ciuda tuturor lucrurilor, ar trebui să incerc încă o dată să fiu prietenoasă şi să păstrez remarcile pentru mine.

            Chiar şi Pim nu mai este drăguţ cum obişnuia să fie. El încercase să nu mă trateze ca pe un copil, dar acum e mult prea rece. Va trebui să vedem ce se întâmplă. M-a avertizat că dacă nu-mi fac la algebra, nu voi face meditaţii. Aş putea mai simplu să aştept şi să vad ce se întâmplă, dar mi-ar plăcea să încep din nou, cu condiţia de a-mi lua o carte nouă.

            Este de-ajuns deocamdată. Nu fac nimic, doar mă uit lung la Peter.                                  A ta Ana M. FRANK

           

Un semn al bunătăţii lui Margot l-am primit azi, 20 martie 1944.

          „Ana, ieri când am spus că nu sunt geloasă pe tine, nu am fost în totalitate corectă.

            Situaţia este aceasta: eu nu sunt geloasă pe tine, nici pe Peter. Doar îmi pare rău că nu am găsit pe cineva căruia să-i împărtăşesc gândurile şi sentimentele mele şi probabil  nu voi găsi nici în viitorul apropiat. Dar de aceea îmi doresc din adâncul inimii mele să fiţi capabili să aveţi încredere unul în celălalt. Deja aţi omis aici atât de multe lucruri pe care alţi oameni le admit. Pe de altă parte, sunt sigură că nu aş fi ajuns atât de departe cu Peter, deoarece cred că ar trebui să mă simt foarte apropiată de o persoană înainte de a-i putea împărtăşi gândurile. Aş vrea să am sentimentul ca el m-a înţeles în totalitate chiar dacă nu am spus multe.

            Din acest motiv ar fi trebuit să fie cineva pe care îl simţeam superior mie şi aceasta nu este cazul lui Peter. Dar îmi pot imagina sentimentele tale apropiate de ale lui. Deci nu este nevoie să-ţi reproşezi nimic pentru că nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr decât asta. Tu şi Peter aveţi totul de câştigat prin prietenia voastră.”

Răspunsul meu:

          „Dragă Margot,

            Scrisoarea ta a fost extrem de amabilă, dar tot nu mă simt foarte fericită în legatură cu situaţia şi nu cred că voi fi vreodată.

            În acest moment Peter şi cu mine nu avem încredere unul în celălalt atât de mult cât se pare că tu crezi. Atât doar că atunci când stai lângă o fereastră deschisă poţi să spui mai multe unul altuia decât în strălucirea soarelui. E mai uşor să-ţi şopteşti sentimentele decât să le strigi de pe acoperişuri. Eu cred că ai început să simţi un fel de afecţiune frăţească pentru Peter şi ai vrea să-l ajuti la fel de mult cât aş vrea şi eu. Poate tu vei fi capabilă să faci asta într-o zi, deşi  nu este genul de încredere pe care îl avem în minte. Eu cred că încrederea trebuie să încolţească din ambele părţi; eu mai cred de asemenea că acesta e motivul pentru care tata şi cu mine niciodată n-am devenit atât de apropiaţi. Dar să nu mai vorbim despre asta deloc. Dacă mai este ceva despre care mai vrei încă să discutăm, te rog scrie-mi pentru că e mai uşor pentru mine să spun ce vreau pe o hârtie decât faţă în faţă. Tu ştii cât de mult te admir, şi sper că ceva din bunătatea ta şi a tatălui nostru se vor revărsa asupra mea, deoarece, în acel sens, voi doi semanaţi mult.

            A voastră, Ana”

           

          Traducere de Ana-Maria Soare

Pagini de jurnal(22)

 

         Joi,16 Martie, 1944

                       

         Dragă Kitty,

         Vremea este minunată, frumoasă de nedescris.Voi urca în pod imediat. Ştiu acum de ce sunt mai puţin odihnită decât Peter. El are propia lui cameră,unde poate munci, visa, gândi şi dormi. Eu  sunt constant urmârită dintr-un colţ în altul. Nu sunt niciodată singură în cameră. O împart cu Dussel, nu mă  gândeam că pentru atâta timp. Acesta este un alt motiv pentru care mă refugiez în pod. Când sunt acolo sau cu tine, pot fi eu însămi, măcar pentru puţin. Încă nu vreau să gem şi  să plâng. Din contră, vreau să fiu curajoasă!

          Mulţumesc lui Dumnezeu că ceilalţi nu au observat nimic în legătură cu sentimentele mele interioare, cu excepţia faptului că pe zi ce trece devin mai rece şi dispreţuitoare faţă de mama, mai puţin iubitoare cu tata şi mai puţin doritoare de a schimba vreo vorbă cu Margot! M-am închis în mine mai strâns decât o tobă. Deasupra tuturor trebuie să-mi menţin o anumită sigurantă. Nimeni nu trebuie să ştie că mintea şi sufletul meu se află într-o luptă constantă. Fără niciun motiv, sufletul meu a câştigat bătălia, dar emoţiile mele vor trece la stadiul următor? Uneori mă tem că da, dar de mai multe ori mă rog să reuşească.

             Oh! Este deosebit de greu să nu vorbesc cu Peter despre lucrurile astea, dar ştiu că trebuie să-l las pe el să înceapă. Este aşa de greu să te prefaci toată ziua că tot ce ai spus şi ai făcut în visele tale nu a avut loc. Kitty, Ana este nebună,dar chiar şi zilele astea sunt nebune, chiar şi circumstanţele. Partea bună este că pot aşterne pe hârtie toate gândurile şi sentimentele mele, altfel m-aş fi sufocat. Mă întreb ce crede Peter despre toate lucrurile astea? Încă mă gândesc. Voi fi în stare să vorbesc cu el despre asta într-o zi. El trebuie să fi ghicit ceva despre mine, cea din interior, din moment ce nu o poate iubi pe Ana pe care a cunoscut-o pană acum! Cum poate cineva să-l placă pe Peter, care iubeşte liniştea şi pacea, dar care probabil îmi suportă agitaţia şi zgomotul? Va fi el prima şi singura persoană care îmi va vedea dedesubtul măştii de granit?  Îi va lua mult timp? Nu există o zicală veche cum că dragostea ar fi relaţionată cu milă? Nu s-a întamplat asta şi în cazul meu? Deoarece uneori îl compătimesc mai mult decât mă compătimesc pe mine.

               Sincer, nu ştiu cum să încep, chiar nu ştiu, aşa că cum aş putea să aştept ca Peter să înceapă, când vorbitul este aşa de greu pentru el? Dacă aş putea să-i scriu, măcar ar ştii ce am încercat să spun de multă vreme, ce este aşa de greu de spus cu voce tare!          

                                                                             

A ta,

         Ana M. Frank

Vineri,17 Martie, 1944

        

Draga mea,

               

 Totul a revenit la normal în cele din urmă. Bep a avut doar o durere de gât, nu o răceală, iar Mr. Kugler i-a facut rost de un certificat medical pentru a-l scuti de muncă. Intreagă anexă  a răsuflat uşurată. Totul este ok aici! Cu excepţia faptului că Margot şi eu suntem mai degrabă sătule de părinţii nostri. Nu înţelege greşit. Încă îmi iubesc tatăl la fel de mult ca de obicei şi Margot îi iubeşte pe amândoi, dar când eşti de vârsta noastră vrei să iei decizii pentru tine însuţi, să ieşi de sub controlul lor.De fiecare dată când merg sus, ei mă intreabă ce voi face, nu mă lasă să-mi sărez mâncarea, mama mă intreabă în fiecare seară la 8 şi 15 dacă nu e timpul ca eu să mă schimb în pijama, şi ei trebuie să aprobe fiecare carte pe care o citesc. Trebuie să admit că nu sunt foarte stricţi din acest punct de vedere şi mă lasă să citesc aproape orice, dar Margot şi eu suntem dezgustate şi sătule de faptul că trebuie să le ascultăm comenzile şi întrebările toată ziua.

                 Mai e ceva care nu le convine.Nu le mai dau câte un pupic dimineaţa, la prânz şi seara. Toate aceste draguţe porecle par atât de false, iar grija tatei de a ne ţine predici despre mersul la baie este dezgustătoare. Pe scurt, mi-ar fi mult mai bine dacă aş sta fără ei pentru un timp şi ei nu înţeleg asta. Nu că Margot şi eu le-am fi spus asta vreodată. Care ar fi scopul? Nu  ar înţelege oricum...

                  Margot a spus seara trecută: "Ceea ce mă deranjează e că dacă îţi pui palma în palmele lor şi suspini o data sau de doua ori, ei te întreabă imediat când ai avut ultima durere de cap sau nu te-ai simţit bine."

                  Pentru amândouă a fost o lovitură de şoc să realizăm dintr-o dată că foarte puţin a rămas din familia apropiată şi armonioasă pe care obişnuiam să o avem acasă. Aceasta se întâmplă deoarece totul este ieşit din normal aici. Prin asta mă refer la faptul că suntem trataţi ca nişte copii când vine vorba de probleme externe, în timp ce, în interior,suntem mult mai mature decât nişte fetiţe de vârsta noastră. Chiar dacă am doar 14 ani, ştiu ce vreau, ştiu ce e bine şi ce e rău şi am propriile mele opinii, idei şi principii şi s-ar putea să sune cam ciudat, căci vine din partea unui adolescent, dar simt că sunt mai matură decât un copil. Simt că sunt complet independentă faţă de alţii. Ştiu că sunt mai bună la dezbateri şi la conducerea unei discuţii decât mama, ştiu că sunt mai obiectivă, nu exagerez aşa de mult, sunt mai atentă şi mai îndemânatică şi din cauza acestor lucruri simt (asta te poate face să râzi) că îi sunt superioară mamei în multe moduri. Pentru a iubi pe cineva, trebuie să admir şi să respect persoana respectivă, dar nu simt nici respect, nici admiraţie pentru mama!

                    Totul ar fi bine doar dacă l-aş avea pe Peter, pe care îl admir în multe moduri. Este aşa decent şi deştept!

                                                                           

A ta,

         Ana M. Frank

Sâmbătă, 18 Martie, 1944

                       

Dragă Kitty,

                       Ţi-am spus mult mai multe lucruri despre mine şi sentimentele mele decât am spus vreunui suflet vreodată şi ar trebui asta să includă şi sexul? Părinţii şi oamenii în general devin rezervaţi cand vine vorba de sex. În loc să le spună băieţilor şi fetelor lor totul la vârsta de 12 ani, îi trimit afară din cameră când se iveşte acest subiect şi îi lasă să afle totul de unii singuri. Mai târziu,când părinţii observă că copiii lor au ajuns cumva la acele informaţii, ei presupun că ştiu mai multe (sau mai puţine) decât ştiu ei cu adevărat. De ce nu încearcă ei să le corecteze cunoştinţele întrebându-i ce se întâmplă?

                        O stâncă de care se impiedică majoritatea adulţilor - în opinia mea nu este decât o pietricică - este că ei se tem că copiii lor nu vor mai privi căsătoria ca pe un lucru sacru şi pur, odată ce vor realiza că această puritate nu are sens. La cât este de preocupat, nu e rău pentru un om să aducă o minimă experienţă în mariajul său. Până la urmă,nu are nimic de făcut cu mariajul în sine,nu-i aşa?

                         Imediat după ce am împlinit 11 ani ei mi-au spus de menstruaţie. Dar şi atunci nu aveam nicio idee de unde vine sângele sau care îi era scopul. Când aveam 12 ani şi jumătate, am aflat mai multe de la Jacque, care nu era aşa de neiniţiată precum eram eu. Intuiţia mea mi-a spus ce fac un bărbat şi o femeie cand sunt împreună. Părea o idee nebunească la început, dar când Jacque mi-a confirmat, am fost mândră de mine pentru că îmi dădusem seama!

                        Tot Jacque a fost cea care mi-a spus că copiii nu ies din stomacurile mamelor lor. Cum a spus ea: "Cand ingredientele merg la locul lor, produsul finit iese!". Jacque şi eu am aflat despre himen şi multe alte detalii dintr-o carte despre educaţia sexuală. Am aflat că te poţi proteja să nu ai copii, dar cum se petrece asta în corpul tău a rămas un mister. Când am venit aici, tata mi-a spus despre prostituate, dar în concluzie încă mai sunt întrebări fără răspuns.

                         Dacă mamele nu le spun copiilor lor totul,ei aud pe părţi şi bucăţele şi asta nu poate fi bine. Chiar dacă e sâmbătă, nu sunt plictisită!Asta pentru că am fost în pod cu Peter. Am stat acolo visând cu ochii închişi şi a fost minunat!

                                                                     A ta, Ana M Frank

 Traducere de Andreea Rânjea

Pagini de jurnal(21)

După Anul Nou, marea schimbare a apărut: visul meu, prin care mi-am descoperit dorul după un băiat, un prieten. Am mai descoperit şi o bucurie sufletească sub exteriorul meu vesel şi superficial.Uneori, eram tăcută. Acum trăiesc doar pentru Peter, deoarece tot ce se va întâmpla cu mine depinde, mai ales, de el.

Noaptea, mă intind în pat, după ce îmi termin rugăciunile, rostind bucuroasă cuvintele: ”Mulţumesc, Doamne, pentru tot ce este bun, drag şi frumos!”. Mă gândesc să mă ascund, sănătatea şi întreaga mea fiinţă, dragostea lui Peter(care este încă atât de nouă şi fragilă şi pe care niciunul din noi nu îndrăzneşte să o mărturisească cu voce tare), viitorul, fericirea şi iubirea, întreaga lume, natură şi minunata frumuseţe care ne înconjoară.

În asemenea momente, nu mă pot gândi la suferinţă, ci la frumuseţea care încă rămâne. Aici,eu şi mama gândim total diferit. Sfatul ei în faţa melancoliei este să te gândeşti la toată suferinţa din lume şi să fii mulţumit că nu faci parte din ea. Sfatul meu este să te duci undeva,la ţară, să te bucuri de soare şi de tot ce are natura de oferit. Să ieşi afară şi să îţi recapeţi bucuria. Să te gândeşti la toată frumuseţea care te înconjoară şi să fii fericit.

Nu cred că sfatul mamei poate fi corect, pentru că ce se presupune că trebuie să faci dacă devii parte a suferinţei? Ai fi complet pierdut. Pe de altă parte, frumuseţea rămâne, chiar şi la necaz. Dacă o vei căuta, vei descoperi mai multă fericire. O persoană veselă  îi face şi pe ceilalţi fericiţi. O persoană care are curaj şi credinţă, nu va muri niciodată în suferinţă!

A ta, Ana M. Frank

Miercuri, 8 martie 1944

Eu şi Margot ne scriem bileţele, doar ca să ne distrăm,desigur.

Ana: E ciudat, dar tot ce pot să îmi amintesc este ce s-a întâmplat a doua zi. De exemplu, mi-l amintesc pe domnul Dussel, cum sforăia puternic noaptea trecută(acum este ora 2.45 miercuri, după-amiază şi domnul Dussel iar sforăie, ceea ce mă enervează, bineînţeles.).Când a trebuit să folosesc candriul, am făcut intenţionat mai mult zgomot,ca să opresc sforăitul.

Margot: Ce ţi se pare mai bine, sforăitul sau răsuflarea?

Ana: Sforăitul este mai bun, pentru că îl poţi opri când faci zgomot, fără să trezeşti persoana în cauză.

Ceea ce nu i-am scris lui Margot, dar îţi voi mărturisi ţie, dragă Kitty, este că încă îl visez pe Peter. Ultima dată când l-am visat, patinam chiar aici în camera noastră de zi cu băiatul acela mic de la patinoarul Apollo. El era cu sora lui, care purta întotdeauna aceeaşi rochie albastră. M-am prezentat şi l-am întrebat care era numele lui. Era Peter. În visul meu, mă întrebam câte persoane cunosc cu numele de Peter!

Apoi, am visat că stăteam în camera lui Peter, privindu-ne unul pe altul. I-am spus ceva, m-a sărutat, însă mi-a zis că el nu mă iubeşte atât de mult  şi că nu ar trebui să mai flirtez cu el. Cu o voce disperată i-am spus: ”Eu nu flirtez, Peter!”.

Când m-am trezit, m-am bucurat că Peter nu spusese asta până la urmă.

Noaptea trecută, am visat că ne sărutam, dar obrajii lui Peter nu erau atât de fini pe cât păreau. Semănau cu obrajii tatei, obrajii unui bărbat care deja se bărbiereşte.

Vineri, 10 martie 1944

Dragă Kitty,

Proverbul “O nenorocire nu vine niciodată singură” se aplică foarte bine zilei de azi. Chiar Peter a spus-o. Lasă-mă să îţi povestesc toate lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat.

Mai întâi, Miep se simte rău, ca urmare a nunţii de ieri a lui Henk şi Aagje. A răcit  în Westerkerk. Apoi, domnul Kleiman nu s-a mai întors la serviciu de când stomacul lui a început din nou să sângereze, aşa că Bep a trebuit să se descurce singuă. În al treilea rând, poliţia a arestat un bărbat(al cărui nume nu îl voi scrie). Este îngrozitor atât pentru el, cât şi pentru noi, deoarece el ne aducea cartofi, unt şi gem. Domnul M, după cum l-am numit, are cinci copii mai mici de 13 ani şi unul pe cale să se nască.

Noaptea trecută,am avut o altă experienţă de groază. Cinam, când deodată, cineva  a ciocănit în peretele următoarei uşi. Pentru restul cinei, toţi am fost agitaţi şi îngrijoraţi.

Mai târziu, nu am mai avut niciun chef să scriu ce se întâmplă aici. Am fost mai mult închisă în mine. Nu mă înţelege greşit. Îmi pare foarte rău de ce i s-a întâmplat săracului domn M, care era un om bun la suflet, dar nu mai este destul spaţiu pentru el în jurnalul meu.

Marţi, miercuri şi joi am stat în camera lui Peter de la ora 4:30 până la ora 5:15. Ne-am făcut temele la franceză şi am stat la taclale despre tot felul de lucruri. Abia aştept ora aceea, mai ales deoarece cred că Peter se va bucura la fel de mult ca mine să mă vadă.

Cu drag, Ana M. Frank

Sâmbătă, 11 martie 1944

Dragă Kitty,

Nu am mai stat jos până acum. Am tot urcat şi coborât scările. Îmi place să vorbesc cu Peter, dar întotdeauna îmi este frică să nu fiu o bătaie de cap. Mi-a povestit despre trecutul lui, părinţii lui şi despre el, dar nu este suficient şi la fiecare 5 minute, mă întreb de ce vreau să aflu mai mult. El credea că sunt o adevărată povară şi sentimentul era reciproc. Eu m-am răzgândit, dar de unde să ştiu dacă şi el a făcut la fel? Cred că s-a răzgândit, dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să devenim cei mai buni prieteni, deşi aşa ne-am face timpul mult mai plăcut.Dar nu o să las asta să mă înebunească. Petrec destul timp gândindu-mă la el şi nu e nevoie să te împovărez şi pe tine, doar pentru că sufăr eu atât de mult.

Duminică,12 martie 1944

Dragă Kitty,

Lucrurile devin tot mai ciudate pe zi ce trece.

Peter nu s-a mai uitat la mine de ieri. Se comportă de parcă ar fi supărat pe mine. Fac tot posibilul să nu îl hărţuiesc şi să vorbesc cât mai puţin cu el, chiar dacă nu este deloc uşor! Ce se întâmplă, de ce mă îndepărtează de el pentru un minut şi apoi se întoarce repede la mine? Probabil îmi imaginez lucrurile mai rele decât sunt în realitate. Probabil că şi el are toane şi mâine o să fie totul bine din nou.

Mă chinui foarte tare să păstrez o aparenţă normală când sunt atât de tristă. Trebuie să vorbesc, să ajut la treburile casnice, să stau cu ceilalţi şi mai presus de toate să mă port frumos! Cel mai mult, îmi lipsesc ieşirile şi locul unde puteam să stau singură cât îmi doream! Cred că încep să amestec totul, Kitty, dar apoi sunt în faţa unei alte confuzii: pe de-o parte, sunt aproape nebună după el, d-abia pot să stau în aceeaşi cameră cu el şi să nu îl privesc, dar pe de altă parte, mă întreb de ce trebuie să îmi pese mie atât de mult de el şi de ce nu pot să fiu calmă iar!

Zi şi noapte, în fiecare oră îmi pun aceleaşi întrebări: I-ai acordat suficient timp pentru el? Ai petrecut prea mult timp sus? Vorbeşti prea mult despre subiecte serioase şi el nu este încă pregătit pentru asta? Poate chiar nu te place? A fost doar în imaginaţia ta? Dar atunci, de ce ţi-a povestit atâtea despre el? Regretă că a făcut asta? Şi multe altele.

Ieri după-amiază am fost atât de afectată de veştile triste de afară că m-am întins pe canapea pentru un pui de somn. Tot ce îmi doream era să dorm şi să nu mă gândesc la nimic. Am dormit până la ora 4, dar apoi a trebuit să mă duc dincolo. Nu era uşor să răspund tuturor întrebărilor mamei şi să inventez o scuză să îi explic tatei somnul meu. Le-am spus că mă doare capul, ceea ce nu era o minciună.

Oameni normali, fete normale, adolescenţi ca şi mine ar crede că sunt puţin interiorizată cu propria durere. Dar asta este. Mă confesez doar faţa de tine, restul timpului mă comport normal  ca să evit intrebările şi să nu mă enervez.

Margot este foarte drăguţă cu mine şi vrea ca eu să am încredere în ea, dar nu pot să îi spun ei totul. Mă ia prea în serios şi petrece prea mult timp gândindu-se la sora ei ţăcănită, uitându-se la mine de la o distanţă foarte mică oricând mă întreb : ”Se preface sau vorbeşte serios?”

Asta se întâmplă pentru că suntem tot timpul împreună. Nu aş vrea ca persoana în care am încredere să fie în preajma mea oricând.. Când îmi voi regăsi pacea interioară?

Cu drag, Ana

Marţi,14 martie 1944

S-ar putea să fie amuzant pentru tine(deşi pentru mine nu este) ceea ce vom mânca azi. Menajera munceşte jos aşa că, pentru moment, stau la masa acoperită cu linoleum a familiei van Daan cu un şerveţel stropit cu un parfum puternic. Probabil nu ai nici cea mai mică idee despre ce vorbesc, asa că lasă-mă să-ţi povestesc de la început. Oamenii care ne ajutau pe noi cu tichete de masă au fost arestaţi, aşa că avem doar o raţie de cinci cartele de pe piaţa neagră, fără cupoane, fără grăsimi, fără ulei. Deoarece Miep şi domnul Kleiman sunt iar bolnavi, Bep nu reuşeşte să facă cumpărăturile. Mâncarea este mizerabilă, aşa ca noi până mâine nu vom avea nimic de mâncare. Nu putem să mai mâncăm cartofi cruzi la micul dejun(ceea ce a trebuit să facem pentru a mai salva un ban), aşa că am înlocuit cu cereale fierbinţi şi pentru că doamna van D. crede că ne este foame, am cumpărat jumate-jumate. Astăzi, prânzul constă în piure de cartofi şi varză murată. Asta explică măsura de siguranţă cu şerveţelul. Nu îţi imaginezi cum miroase varza veche de câţiva ani! Bucătăria miroase ca un amestec de ouă stricate şi saramură. Doar gândul că trebuie să mănânc aşa ceva mă face să vomit. În afară de asta, cartofii noştri au  contractat boli ciudate.

Noi ne distrăm încercând să ne imaginăm de ce boală suferă şi am ajuns la concluzia că au cancer, vărsat de vânt şi pojar. Sincer, să stai într-o ascunzătoare în timpul celui de-al patrulea an de război nu este o bucurie. Măcar dacă nu ar mai fi atâta mizerie!

Ca să fiu sinceră, nu mi-ar păsa atât de mult de mâncare, dacă viaţa aici ar fi mai plăcută din alte puncte de vedere. Dar asta este: existenţa noastră plictisitoare ne face pe toţi dezagreabili.Iată părerile a cinci adulţi cu privire la situaţia actuală(copiii nu au voie să aibă vreo părere şi o dată în viaţă mă supun regulilor):

Doamna Van Daan: Nu îmi mai doresc să fiu regina în bucătărie de mult timp. Dar să stau degeaba fără să fac nimic era plictisitor aşa că m-am întors la gătit. Totuşi, nu pot ajuta, plângându-mă: Nu se poate găti fără ulei, iar toate acele mirosuri dezgustătoare îmi fac rău la stomac. În afară de asta,ce primesc eu în schimbul eforturilor mele? Ingratitudine şi reproşuri nepoliticoase. Eu sunt mereu oaia neagră: întotdeauna este vina mea. Ba mai mult, părerea mea este că războiul face foarte puţine progrese. Germanii vor câştiga până la urmă. Mi-e frică dacă vom muri de foame şi când sunt într-o stare proastă, ţip la toată lumea care se apropie de mine.

Domnul Van Daan: Tot ce fac este să fumez. Apoi, mâncarea, situaţia politică şi starea lui Kerly nu mai par atât de rele. Kerli este o dulceaţă. Dacă nu am ce să fumez, mi se face rău şi am nevoie să mănânc carne, viaţa devine greu de suportat, nimic nu este destul de bun. Kerly este o idioată.

Doamna Frank: Mâncarea nu este foarte importantă, dar mi-ar plăcea o felie de pâine de secară, pentru că îmi este foame. Dacă aş fi în locul doamnei Van Daan, l-aş fi oprit pe domn din fumat cu mult timp în urmă. Dar am mare nevoie de o ţigară acum, pentru că sunt într-o astfel de stare. Cei din familia Van Daan sunt nişte oameni îngrozitori. Ar trebui să-mi ţin gura închisă şi să fiu recunoscătoare că nu sunt în Polonia.

Domnul Frank:Totul este bine, nu am nevoie de nimic. Stai calm, avem destul timp. Doar dă-mi cartofii şi voi fi liniştit. Mai bine păstrează o parte din raţia mea pentru Bep. Situaţia politică se îmbunătăţeşte, sunt foarte optimist.

Domnul Dussel: Eu trebuie să termin sarcina pe care am stabilit-o pentru mine; totul trebuie terminat la timp. Situaţia politică arată bine, este imposibil să fim prinşi. Eu,eu,eu...

A ta, Ana

Joi,16 martie,1944

Dragă Kitty,

Whew!Scăpat de tristeţe pentru câteva minute!Tot ce am auzit azi a fost:Dacă se întâmplă asta,avem probleme şi dacă aşa-şi-aşa se îmbolnăveşte,vom fi lăsaţi singuri să ne apărăm şi dacă...

Ei bine,tu ştii restul, sau în orice caz,eşti destul de familiar cu rezidenţii din Annex ca să ştii despre ce vorbesc.

Motivul pentru toate condiţiile este că domnul Kugler a fost chemat pentru şase zile de muncă,Bep se simte rău din cauza unei răceli şi probabil că va trebui să stea acasă mâine,Miep nu a trecut peste gripă şi sângerările stomacale ale domnului Kleiman care şi-a pierdut cunoştinţa.Ce poveste tristă!

                                                                                                                                   

Traducere de Ioana Staicu.

    Foto: http://anne-frank.gemzies.com/show/entry_8510/Anne_Frank__039_s_Attic_window.html

Pagini de jurnal(20)

Joi, 2 martie 1944

                        Scumpa mea Kitty,

            Astăzi am fost impreună cu Margot în pod. Nu mă pot bucura că sunt acolo cu ea la fel ca şi când îmi imaginez că sunt cu Peter (sau altcineva) . Ştiu că ea simte la fel ca şi mine în legătură cu multe lucruri !

            În timp ce pregătea mâncarea, Bep a început să vorbească cu mama şi cu doamna van Daan despre cât de descurajată devine.  Ce ajutor îi ofereau cele două? În special mama noastră, lipsită de tact, nu făcea decât ca lucrurile să meargă din rău în mai rău. Ştii care i-a fost sfatul ? Că ar trebui să se gândească la toţi ceilaţi oameni din lume care suferă ! Cum te poţi gândi la suferinţa altora dacă tu însuţi eşti nenorocit ? Am spus eu. Răspunsul lor a fost, desigur, că nu ar trebui să mă amestec in astfel de conversaţii.

            Adulţii sunt aşa idioţi ! Ca şi cum Peter, Margot, Bep şi eu nu aveam aceleaşi simţăminte. Singurul lucru care ajută este dragostea unei mame sau cea a unui foarte, foarte apropiat prieten. Dar mamele acestea două nu înţeleg nici cel mai elementar lucru despre noi ! Probabil doamna van Daan da, puţin mai mult decât mama. Oh, îmi doresc să-i fi putut spune ceva bietei Bep, ceva ce ştiu din propria experienţă că ar fi ajutat-o. Dar tata a venit între noi, împingând-mă aspru de-o parte. Sunt cu toţii aşa de stupizi !

            Am vorbit de asemenea cu Margot despre mama şi tata, despre cât de plăcut ar putea fi aici dacă nu ar fi aşa de gravi. Am fi capabili să organizăm seri în care toată lumea ar putea lua parte discutând un subiect dat. Dar am trecut deja prin toate astea. Îmi este imposibil să vorbesc aici ! Domnul van Daan continuă cu ofensiva, mama devine sarcastică şi nu poate spune nimic cu o voce normală, tata nu pare a lua parte, nici domnul Dussel şi doamna van Daan este afectată încât câteodata doar stă, roşie la faţă, incapabilă să mai poată lupta. Şi despre noi ? Nouă nu ni se permite să avem o opinie ! Ei nu sunt deloc progresişti ! Să n-ai o opinie ! Lumea iţi poate spune să taci, dar nu îţi poate interzice să ai o opinie. Nu poţi interzice cuiva să aibă o opinie, indiferent cât de tânăr este ! Singurul lucru ce ne-ar ajuta pe mine, Bep, Margot şi Peter ar fi o minunată dragoste şi devotament, ceea ce nu primim aici. Şi nimeni…nu este capabil să ne înţeleagă, de când suntem mai receptivi şi mult mai avansaţi în gândire decât ar bănui vreunul dintre ei.

            Dragostea, ce este dragostea ? Nu cred că o poţi transpune în cuvinte. Dragostea înseamnă a înţelege pe cineva, a avea grijă de el, a-i împărtăşi bucuriile şi necazurile. Asta include dragostea fizică. Ai împărţit ceva, ai dat ceva şi ai primit inapoi, dacă eşti sau nu căsătorit, ai sau nu un copil. A-ţi pierde virtutea nu contează, atât timp cât ştii că toată viaţa vei avea de partea ta pe cineva care te înţelege şi nu trebuie împărţit cu altcineva !

                        A ta, Ana M. Frank

            Momentan mama mi se văicăreşte din nou, clar că este geloasă că vorbesc cu d-na van Daan mai mult decât cu ea. Ce îmi pasă mie !

            Am reuşit să dau de Peter in după-amiaza aceasta şi am vorbit cel puţin 45 de minute. A vrut să îmi spună ceva despre el dar nu şi-a găsit cuvintele uşor. A spus în final, cu toate că i-a luat cam mult. Sincer nu ştiam dacă era bine să stau sau să plec. Dar voiam aşa de mult să-l ajut ! I-am spus despre Bep şi cât de lipsite de tact sunt mamele noastre. Mi-a spus că părinţii lui se ceartă mai tot timpul în legătură cu poltica, ţigările sau tot felul de lucruri. După cum ţi-am spus mai înainte, Peter este foarte timid, dar nu aşa de timid încât să nu admită că ar fi perfect fericit nevăzându-şi părinţii pentru un an sau doi. “Tatăl meu nu este aşa de drăguţ precum pare, “ a spus el.”Dar în problema cu ţigările, mama are perfectă dreptate.” I-am spus, de asemenea, despre mama. Dar a venit în apărarea tatei. Crede că era “un tip grozav”.

            Astă seară când îmi strângeam şorţul după ce făcusem de mâncare, m-a chemat şi mi-a cerut să nu spun nimic jos despre o altă ceartă a părinţilor lui şi să nu vorbesc despre asta.I-am promis, deşi i-am spus deja lui Margot. Dar sunt sigură că Margot nu va spune mai departe.

            “Oh, nu, Peter, “ am spus, nu trebuie să îţi faci griji în privinţa mea. Am învăţat să nu divulg tot ce aud. Niciodată nu am spus altcuiva ce-mi spui tu.”

            A fost bucuros să audă asta. I-am mai spus ce bârfitori îngrăzitori suntem şi a zis, “Margot are puţină dreptate, bineînţeles, când spune că nu sunt cinstită pentru că, oricât de mult aş vrea să nu mai bârfesc, nu-mi place nimic mai mult decât discuţia cu domnul Dussel.”

            “E bine că recunoşti, “ a spus el. S-a înroşit la faţa şi sincerul lui compliment aproape m-a jenat şi pe mine.

            Apoi am vorbit despre “sus” şi “jos” ceva mai mult. Peter a fost mai degrabă foarte surprins să audă că nu îmi plac părinţii lui. “Peter, “ am spus, “ştii că mereu sunt sinceră şi de ce să nu-ţi spun asta ? Le putem vedea şi lor greşelile.”

            Am adăugat: “Peter, chiar mi-ar plăcea să te ajut. Mă vei lăsa ? Eşti prins într-o poziţie incomodă şi stiu că, deşi nu spui nimic, asta te supără.”

            “Oh, ajutorul tău este întotdeauna binevenit !”

            “Poate ar fi mai bine pentru tine să vorbeşti cu tata. Îi poţi spune totul, nu va divulga nimic nimănui.”

            “Ştiu, este un adevărat prieten.”

            “Ţii mult la el, nu-i aşa ?”

            Peter a dat din cap şi eu am continuat, “ Ei bine, şi el ţine la tine să ştii !”

            S-a uitat repede în sus şi a roşit. A fost foarte impresionant să vad cât de fericit l-au făcut câteva cuvinte.

            “Aşa crezi ?” m-a întrebat.

            “Da”, am spus. “ Poţi să-ţi dai seama după cuvintele pe care le spune fără să vrea acum şi apoi.”

            Apoi dl van Daan a venit înauntru să dicteze.

            Peter este “un tip grozav”, la fel ca tata !

                        A ta,  Ana M. Frank

Vineri, 3 martie 1944

                        Draga mea Kitty,

            Când am privit în lumânare astă seară m-am simţit calmă şi fericită din nou. Se părea că bunica era în lumânare şi era bunica cea care avea grijă de mine, mă proteja şi mă făcea să mă simt fericită din nou. Dar... e altcineva aici care îmi guvernează toate mişcările şi este ... Peter. Astăzi m-am dus să aduc cartofii şi în timp ce stăteam pe scară cu tigaia plină, m-a întrebat, “Ce ai făcut în timpul pauzei de masă ?”

            M-am aşezat pe scări şi am început să vorbim. Cartofii nu au ajuns în bucătărie până la 17:15 (la o oră după ce am plecat să îi aduc).Peter nu a mai spus nimic despre părinţii lui, am vorbit doar de cărţi şi trecut. Oh, se uita lung la mine cu un aşa entuziasm în ochi; nu cred că îmi va lua mult să mă îndrăgostesc de el.

            A adus în discuţie subiectul in seara asta. M-am dus în camera lui după ce am curăţat cartofii şi am remarcat cât de cald era. “ Poţi spune temperatura uitându-te la mine şi la Margot, pentru că ne albim când este frig şi roşim când este cald”, am spus.

            “Îndrăgostită ?” a întrebat el.

            “De ce aş fi îndrăgostită ? “ A fost un răspuns destul de prost (sau, mai degrabă, o întrebare).

            “ De ce nu ?” a spus el şi apoi a venit vremea cinei.

            Ce a vrut să spună? Astăzi am reuşit în final să-l întreb dacă pălăvrăgeala mea l-a deranjat . Tot ce a spus a fost, “ Oh, e în regulă !” Nu pot spune cât de mult m-a făcut răspunsul lui să roşesc.

            Kitty, semăn cu o îndrăgostită ce nu poate vorbi despre nimic altceva în afară de iubitul ei drag. Şi Peter este cel iubit. Voi fi vreodată capabilă să-i spun asta? Numai dacă şi el crede la fel despre mine, dar sunt tipul de persoană care trebuie să se poarte cu mănuşi, ştiu asta foarte bine.

            Şi lui îi place să fie lăsat singur, aşa că nu ştiu cât de mult mă place. În orice caz, ne vom cunoaşte puţin mai bine. Îmi doresc să fi îndrăznit să ne spunem mai multe. Dar cine ştie, poate timpul acela va veni mai repede decât cred !

            O dată sau de două ori pe zi el îmi aruncă o privire şi eu îi fac cu ochiul înapoi şi amândoi suntem fericiţi. Pare nebunesc să vorbesc despre starea lui de fericire şi totuşi am copleşitorul sentiment că el gândeşte la fel ca şi mine.

                        A ta, Ana M. Frank 

            Traducere realizată de Ioana Rădulescu.

Pagini de jurnal(19)

Luni 24 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

Mi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat (de fapt ‚întâmplat’ nu este cuvântul potrivit). Inainte să vin aici, de fiecare dată când cineva vorbea acasă sau la şcoală despre sex, erau ori ascunşi ori dezgustatori. Orice cuvinte care aveau de-a face cu sexul erau şoptite şi copiii care nu aveau cunoştinţe le luau în derâdere. Asta m-a surprins şi mi s-a părut ciudat şi de multe ori mă întrebam de ce oamenii sunt atât de misterioşi sau scârbiţi când vorbesc despre acest subiect. Dar deoarece nu puteam schimba lucrurile, am vorbit cât de puţin posibil sau am cerut informaţii prietenelor. După ce am aflat destul de multe, Mama mi-a spus odată: ‚Ana, lasă-mă să-ţi dau un sfat. Să nu discuţi niciodată asta cu băieţii, iar dacă ei aduc subiectul in discuţie, nu le răspunde.’ Încă îmi amintesc ce i-am răspuns: „Nu. Normal că nu! Imaginează-ţi!”. Şi nu s-a mai spus nimic. Când am ajuns prima oară în ascunzătoare, Tata adeseori îmi vorbea despre lucruri pe care mai degrabă le auzisem de la mama, iar restul le-am învăţat din cărţi sau le-am cules din conversaţii. Peter van Daan nu era niciodată atât de scârbos când vorbea despre acest subiect ca băieţii de la şcoală. Sau poate o dată sau de două ori la început, deşi nu încerca niciodată să mă tragă de limbă. Doamna van Daan mi-a spus odată că ea nu ar discuta niciodată aceste probleme cu Peter şi, din câte ştia ea, nici cu soţul ei. Aparent, ea nu a ştiut niciodată cât de multe ştia Peter sau de unde avea aceste informaţii. Ieri, pe când eu cu Peter şi cu Margot curăţam cartofi, conversaţia a deviat cumva către Boche. „Încă nu suntem siguri dacă Boche este băiat sau fată, nu-i aşa?” , am întrebat. ‚Ba da, suntem.’, a răspuns el. ‚Boche este un cotoi.’ Am început să râd. ‚Ce cotoi, dacă este şi însărcinat.” Peter şi Margot începură şi ei să râdă. Vezi tu, cu o lună sau două în urmă, Peter ne-a spus că Boche sigur avea pisoi, pentru că burta ei se umfla cu rapiditate. Oricum, burta umflată a lui Boche s-a datorat unui mănunchi de oase furate. Nu creşteau nici pe departe pisoi, mai ales pentru a fi născuţi. Peter s-a simtit obligat să se apere împotriva acuzaţiilor mele. „Vino cu mine. Poţi să vezi cu ochii tăi. Intr-o zi îmi pierdeam vremea cu pisica şi am putut vedea că era un ‚el’ cu siguranţă.” Nereuşind să îmi înfrâng curiozitatea, am mers cu el la depozit. Boche oricum nu primea vizitatori la acea oră şi nu mai era înăuntru. Am aşteptat o vreme, dar când s-a făcut frig ne-am întors sus. Mai târziu în acea după-amiază, l-am auzit pe Peter coborând pentru a doua oară. Mi-am făcut curaj ca să merg singură prin casa tăcută şi am ajuns la depozit. Boche era pe masa de ambalat, jucându-se cu Peter, care era gata să îl pună pe cântar şi să îl cântărească. „Bună! Vrei să te uiţi?” Fără nicio pregătire, ridică cotoiul, îl intoarse pe spate, ţinând cu îndemânare capul şi labele lui şi începu lecţia. „Acesta este organul sexual masculin, acestea sunt câteva fire de păr rătăcite şi aceste este fundul.”

Cotoiul s-a rostogolit şi s-a aşezat pe lăbuţele lui albe. Dacă un alt băiat ar fi evidenţiat „organul sexual masculin”, nu i-aş mai fi aruncat nicio privire. Dar Peter mi-a vorbit pe un ton normal despre ceea ce este un subiect foarte ciudat. Nici că ar fi avut motive. In momentul în care a terminat, m-am simţit atâ de uşurată că am început şi eu să mă comport normal. Ne-am jucat cu Boche, ne-am distrat am vorbit puţin şi în final am mers la plimbare.

„Ai fost şi tu acolo cand Mouschi a fost operat?”

„Da, normal. Nu durează mult. I-au dat cotoiului un anestezic, desigur.”

„Şi au scos ceva afară?”

„Nu, medicul i-a tăiat tubul. Nu ai ce să vezi din exterior.”

Mi-am luat inima în dinţi pentru a-l întreba pe Peter ceva ce nu mi se părea atât de „normal”.

„Peter, cuvântul din germană ‚Geschleschtsteil’ înseamnă „organ sexual”, nu-i aşa? Dar cel masculin şi feminin au nume diferite.’

„Ştiu asta. Cel feminin este vaginul, din câte ştiu, dar nu ştiu cum se numeşte şi cel masculin.”

„Ei bine, am zis, de unde ar trebui să ştim noi toate cuvintele astea? In majoritatea timpului te întâlneşti cu ele din întâmplare.”

„De ce să aşteptăm? O să îi întreb pe părinţii mei. Ei ştiu mai multe decât mine şi au mai multă experienţă.”

Eram deja pe scări şi aşa că nu am mai zis nimic. Da, chiar s-a întâmplat. Nu vorbisem niciodată cu o fată despre asta pe un ton atât de normal. Sunt de asemenea sigură că nu asta voia să spună Mama când m-a avertizat despre băieţi.

Cu toate astea, nu am fost în largul meu în ziua aceea. Când mi-am amintit cele vorbite în ziua aceea, mi s-a părut ceva ciudat, dar măcar am învăţat un lucru: sunt oameni tineri, chiar de sex opus, care pot discuta aceste lucruri îtr-un mod natural, fără să bufnească în râs.

Oare Peter chiar îşi va întreba părinţii? Este el ceea ce părea a fi ieri?

Dar de unde să ştiu?!?!?

A ta, Ana

Vineri, 28 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

În ultimele săptămâni, am descoperit o pasiune pentru arborii genealogici şi tabelele genealogice ale familiilor regale. Am ajuns la concluzia că o dată ce ai început să cauţi trebuie să sapi din ce în mai adânc în trecut, fapt ce te conduce la şi mai multe descoperiri interesante. Deşi sunt foarte silitoare când e vorba de teme şi pot să urmăresc destul de des emisiunile de la radio BBC, încă îmi mai petrec multe duminici sortând şi privind colecţia vedetelor de cinema, care a ajuns la o mărime impresionantă. Domnul Kugler mă face fericită în fiecare duminică, aducându-mi o copie a revistei Cinema şi Teatru. Cei mai materialişti membrii ai familiei noastre adesea numesc o pierdere de bani aceasta mică plăcere, totuşi au fost surprinşi să vadă cu câtă meticulozitate pot înşirui actorii din orice film dat, chiar şi după un an. Bep, care se duce deseori la film cu iubitul ei în ziua liberă, îmi spune duminica numele spectacolului pe care se duc să îl vadă, iar eu încerc să recit numele actorilor şi actriţelor din rolurile principale şi cronicile. Mama a remarcat de curând că nu ar trebui să revăd filmele pentru că ştiu toate intrigile, numele vedetelor şi cronicile scrise pe de rost. De fiecare dată când vin fluturând cu o coafură nouă, pot să citesc dezaprobarea pe feţele lor şi pot fi sigură că cineva mă va întreba ce vedete de cinema încerc să imit. Replica mea că este propria mea invenţie este primită cu scepticism. Cât despre coafură, aceasta nu rezistă mai mult de o jumatate de oră. În acest timp sunt atât de plictisită şi obosită de remarcile lor, încât alerg la baie şi îmi rearanjez coafura la claia ei de bucle.

A ta, Ana

Vineri, 28 ianuarie 1944

Mult iubită Kitty,

In acestă dimineaţă mă întrebam dacă te-ai simţit vreodată ca o vacă, obligată să îmi rumegi veştile mele răsuflate iar şi iar, până când eşti atât de sătulă de mâncarea pe care o înghiţi şi să îţi doreşti în secret ca Ana să descopere ceva nou. Imi pare rău, ştiu că ţi se pare plictisitor şi nesărat, dar imaginează-ţi cât de sătulă şi obosită sunt să aud mereu aceleaşi chestii vechi. Dacă discuţia din timpul mesei nu este despre politică sau mâncare sănătoasă, atunci Mama sau doamna van Daan deapană poveşti despre copilăria lor, poveşti pe care le-am auzit de mii de ori înainte sau Dussel povesteşte iar şi iar despre frumoasele curse de cai, despre imensa garderobă a lui Charlote, şalupe cu spărturi, băieţi care ştiu să înoate la vârsta de 4 ani, muşchi dureroşi şi pacienţi speriaţi. Şi totul se termină astfel: când unul din cei opt deschidea gura, ceilalţi şapte puteau termina povestea pentru el şi totul se rezuma astfel. Ştiam poanta fiecarei glume înainte de a fi spusă, astfel încât oricine o spune este lăsat să râda de unul singur. Diverşii lăptari, măcelari şi băcani ai precedentelor doua soţii au fost atât de des ridicaţi în slăvi sau îngropaţi, încât în imaginaţia noastră au trăit la fel de mult ca Matusalem. Nu există nicio şansă ca ceva nou sau inovator să fie adus în discuţie în Anexă.

Totuşi, toate acestea ar fi putut fi mai suportabile doar dacă adulţii nu ar mai fi avut obişnuinţa să repete poveşti pe care le-am mai auzit deja de la domnul Kleiman, Jan sau Miep, împodobindu-le cu câteva detalii de la ei, aşa că trebuia, din când în când, să mă ciupesc de mână pe sub masă. Copiii mici precum Ana nu trebuie niciodată să ii corecteze pe cei mai în vârstă, indiferent cât de multe gafe fac sau ori de câte ori sunt luaţi de val.

Lui Jan şi domnului Kleiman le plăcea să vorbească despre oameni care se ascundeau sub pământ sau în interior. Ştiau că eram nerabdatori să auzim poveşti cu alţi oameni în situaţiile noastre şi că înţelegeam cu adevărat tristeţea celor care fuseseră arestaţi la fel ca şi bucuria prizonierilor care fuseseră eliberaţi.

Aflând cât mai multe despre ascunzatoare a devenit o obişnuinţă ca proverbialii papuci şi pipa care îl aşteptau acasa pe bărbat după o lungă zi de muncă. Sunt o gramadă de grupări de rezistenţă care falsifică buletine, oferă sprijin financiar celor din ascunzători, organizează ascunzători sub pământ şi le găsesc locuri de muncă tinerilor creştini care se ascund. Este incredibil câte fac aceşti oameni generoşi şi dezinteresaţi, riscându-şi viaţa pentru a le ajuta şi salva pe ale altora. Cel mai bun exemplu sunt ajutoarele noastre, care au reuşit până acum şi speram că ne va duce la destinaţie în siguranţă, pentru că altfel vor împărţi aceeaşi soartă cu a celora pe care încercă să îi salveze. Nu au rostit niciodată niciun cuvânt despre ce povară suntem, nu s-au plâns niciodată că suntem un necaz prea mare. Vin în fiecare zi sus şi vorbesc cu bărbaţii despre afaceri şi politică, cu femeile despre mâncare şi problemele din timpul războiului, iar cu copiii despre cărţi şi ziare. Au cea mai veselă expresie a feţei, ne aduc flori şi cadouri pentru zile de naştere şi vacanţe şi sunt întotdeauna gata să facă orice. Este ceva ce nu ar trebui să uităm niciodată: în timp ce alţii îşi arată eroismul în bătălie sau împortiva germanilor, ajutoarele noastre şi-l dovedesc în fiecare zi, prin spiritul lor bun şi afecţiune.

Cele mai bizare poveşti fac senzaţie şi multe dintre ele sunt foarte adevărate. De exemplu, domnul Kleiman a relatat că în această săptămână un meci de fotbal s-a ţinut în provincia Gelderland-ului. Una dintre echipe era formată numai din bărbaţi care se ascundeau în subteran şi cealaltă din unsprezece politişti militari. In Hilversum au fost emise noi cărţi de identitate. Pentru ca mai multe persoane din ascunzători să primească raţia (trebuie să arăţi acest buletin pentru a obţine cartela sau trebuie să plăteşti 60 de guldeni pentru ea), funcţionarul le-a cerut tuturor celor ascunşi din zonă să vină să îşi ridice cartelele la o ora stabilită, când documentele pot fi strânse la o masă separată. Cu toate acestea trebuie să ai grijă, că ştiri ca acestea nu îi fac pe germani să lacrimeze.

A ta, Ana

Duminică, 30 ianuarie 1944

Mult iubită Kit,

A trecut o altă duminică. Nu m-au supărat atât de mult ca la început, dar sunt foarte plictisitori. Nu am fost la depozit încă, dar mă voi duce în curând. Aseară am fost singură la demisol în întuneric, după ce am fost acolo cu Tata câteva seri înainte. Am stat în capul scărilor în timp ce avioanele nemteşti zburau înainte şi înapoi şi şiam că sunt pe cont propriu, că nu puteam să mă bazez pe sprijinul altcuiva. Frica dispăruse. M-am uitat pe cer şi am avut încredere în Dumnezeu. Am o nevoie intensă să fiu singură. Tata a observat că nu sunt eu însămi, dar nu puteam să îi spun ce mă deranja. Tot ceea ce îmi doream să fac era să ţip „lasă-mă să fiu eu, lasă-mă în pace!”. Cine ştie, poate va veni ziua în care voi rămâne mai singură decât mi-aş fi dorit.

Ana Frank

Joi, 3 februarie, 1944

Febra invaziei creşte zilnic în lungul şi-n latul ţării. Dacă ai fi fost aici. Sunt sigură că ai fi fost la fel de impresionată ca mine de pregătirile făcute, deşi aş fi râs fără îndoială la cât de mult tam-tam am făcut cu toţii. Cine ştie, poate ne pregătim pentru nimic! Ziarele sunt pline cu ştiri despre invazie şi îi înnebunesc pe toţi cu titluri ca: „În cazul unei aterizări britanice, germanii vor face tot posibilul să apere ţara, chiar inundând-o, dacă e necesar”. Au publicat hărţile ale Olandei cu plotenţial de inundaţii marcat. In timp ce largi porţiuni din Amsterdam erau umbrite, prima noastră întrebare a fost ce ar trebui să facem dacă apa de pe străzi ar creşte deasupra limitei clădirilor noastre. Această întrebare complicată a smuls multe răspunsuri variate:

„Va fi imposibil să te plimbi sau să mergi cu bicicleta, aşa că va trebui să avansăm cu greu prin apa.”

„Nu fi stupid. Trebuie să încercăm să înotam. O să ne punem cu toţii costumele de baie pe noi şi şepcile şi vom înota pe sub apă, ca nimeni să nu vadă că suntem evrei.”

„Ohh, tâmpenii! Pot să îmi imaginez femeile înotand şi raţele muşcându-le de picioare.”(acesta era un bărbat, desigur; vom vedea cine ţipă mai tare!).

„Nu vom fi capabili săne părăsim casele. Depozitul este atât de instabil că se va prăbuşi dacă vor fi inundaţii.”

„Ascultaţi, toata lumea, lăsând toate glumele la o parte, ar trebui să încerăm să facem rost de o barcă.”

„De ce, frate? Am o idee mai bună. Putem lua fiecare câte o valiza din pod şi să vâslim cu o lingură de lemn.”

„Eu o să merg pe picioroange. Obişnuiam să fiu ca vântul când eram tânăr.”

,,Jan Gies nu are nevoie. O va lăsa pe nevasta lui să meargă pe spatele porcului şi Miep va fi pe picioroange.”

Acum ai o imagine estimativă a ceea ce se petrece, nu-i aşa Kit? Aceasta bătaie de joc este foarte amuzantă, dar realitatea ne va demonstra contariul. A doua întrebare despre invazie era normal să apară: ce ar trebui să facem dacă germanii vor evacua Amsterdamul?

„Plecăm din oraş alături de ceilalţi. Ne deghizăm cât de bine putem.”

„Orice s-ar întâmpla, nu mergeţi afară! Cea mai bună soluţie este să stăm împreună! Germanii sunt în stare să strângă întreaga populaţie a Olandei în Germania, unde vom muri cu toţii.”

„Desigur, vom sta aici. Este cel mai sigur loc. Vom încerca să vorbim cu Kleiman şi familia să vina aici şi să traiască cu noi. Vom face cumva rost de un sac de rumeguş, pentru a putea dormi pe podea. Să-i rugăm pe Miep sau Kleiman să ne aducă nişte paturi, pentru orice eventualitate. Vom comanda nişte boabe de cereale în puls pentru a completa cele şaizeci şi cinci de livre pe care le avem deja. Jan o să încerce să găsească mai multă fasole şi zece livre de mazăre. Şi nu uitaţi de cele cinzeci de cutii de legume”

„Şi în rest, Mama? Dă-ne ultimele amănunte!”

„Zece conserve cu peşte, patruzeci de cutii cu lapte, douazeci de livre de lapte praf, trei sticle de ulei, patru bucăţi de unt,....

Traducere de Teodorescu Teodora.

Sursa foto: http://blogs.atlassian.com/news/2008/06/atlassian_is_hi.html