Mucenicii de la Miercurea-Ciuc

Acest blog

Link de aici

Lista mea de bloguri

Acest blog

Link de aici

Lista mea de bloguri

Lagărul de la Miercurea-Ciuc

« Începând din martie 1938 au fost aduşi aici peste două sute de oameni, arestaţi la ordinul regelui Carol al II-lea imediat după instaurarea dictaturii regale. În câteva zile clădirea a fost înconjurată cu opt rânduri de sârmă ghimpată, s-au instalat posturi de observaţie şi gărzi permanente. Aşa a luat fiinţă lagărul de la Miercurea-Ciuc.

Prizonierii – în majoritate intelectuali străluciţi -  au transformat în scurtă vreme lagărul în Universitate. Prelegerile  despre naţionalism şi Ortodoxie ale profesorului Nae Ionescu, incursiunile filosofice ale  lui Mircea Eliade, conferinţele despre literatură ale lui Radu Gyr au hrănit timp de  mai multe luni sufletele deţinuţilor de la Ciuc, alături de  rugăciunea ce se făcea neîntrerupt. »

***

În toiul nopţii, 44 de oameni au fost strigaţi de pe listă de un ofiţer. Li s-a cerut să se pregătească de plecare în alt lagăr. Odată ieşiţi în curte, au fost executaţi :

Iordache Nicoară(asist. univ.)       Miter Ion(student)

Biriş Ovidiu(avocat)                        Nuţiu Aurel(student)

Borzea Titus(student)                     Noaghea Virgil(student)

Buhai Vasile(funcţionar)                Pavelescu Alexandru(avocat)

Cioflec Marius(student)                 Popa Tiberiu(student)

Comjic Ştefan(student)                  Popescu Marian(student)

Coman C-tin Cozmin(student)    Popescu Anton(funcţionar)

Gheorghe Constantin(student)    Prodea Nicolae(muncitor)

Constantinescu Dumitru(medic) Rădulescu Virgil(ziarist)

Corbeanu Vasile(student)             Raicu Constantin(licenţiat)

Dobrin Liviu(medic)                      Stamate Eugen(student)

Doica Afilon(teolog)                       Stegărescu C-tin(licenţiat)

Ducaru Dumitru(subinginer)      Strugaru Nicolae(avocat)

Enescu Ion(funcţionar)                  Susai Vasile(licenţiat)

Felecan Vasile(muncitor)              Teodorescu Gh.(sculptor)

Filipov Vasile(student)                  Tiponuţ Gheorghe(elev)

Gârniceanu Florin(ofiţer)             Todan Coriolan(student)

Grama Iosif(student)                     Ungureanu Corneliu(licenţiat)

Benec Constantin(funcţionar)     Ursu Ion(student)

Macoveschi Ion(student)               Vasiliu Gh. Galus(ofiţer)

Micu Augustin(ing.)                       Vilmus Adam(muncitor)                               

Mincă Ilie(ofiţer)                            Zanache Petre(funcţionar)

Martiriul de la Miercurea-Ciuc

21/ 22 septembrie 1939

“Noaptea aceea fusese extrem de zbuciumată. Mai toţi avuseseră visuri îngrozitoare. Nicoară Iordache, cu chipul lui bun şi vorba blajină linişti pe cei din dormitorul său şi încheie cu obişnuita  sa încurajare : « O să fie bine ! »

La ora două noaptea, când unii aţipiseră, se aud desfăcându-se zăvoarele de la uşa principală, zornăit de chei, paşi grei tropăind pe coridoare, bătăi puternice în uşile dormitoarelor, însoţite de următoarea sinistră poruncă :

 - Sculaţi domnilor, c-au intrat ungurii în Ardeal şi trebuie imediat să evacuaţi  lagărul acesta şi să mergeţi o parte  la lagărul din Vaslui şi altă parte la lagărul din Bacău !

Nimeni însă n-a crezut în această sinistră înscenare, ci dimpotrivă şi-au întărit şi mai mult convingerea că ceasul suprem s-a apropiat. După ce fiecare şi-a făcut câte o rugăciune, au coborât în grabă cu bagajele în curte. De după sârme, de jur împrejurul lagărului, sclipeau baionetele soldaţilor, ca o limbă de pădure metalică şi vie.

După ce au coborât toţi în curte, sublocotenentul, tremurând de tulburare, a citit lista de 44 de băieţi ce urmau să facă parte din primul lot. Sub o foarte puternică pază jandarmerească au scos astfel  dintre sârme tot ce a avut lagărul mai bun, cele mai alese virtuţi româneşti, pe care ţara poate nu le va mai avea multă vreme.

Cei  rămaşi au fost urcaţi înapoi în dormitoare şi uşile ferecate din nou şi păzite de jandarmi. Totuşi au putut vedea de la ferestre cum toţi cei scoşi afară au fost opriţi în faţa comandamentului şi legaţi câte doi unul de altul.  După aceea a fost încins tot grupul cu nişte funii lungi. Când totul a fost gata, au fost coborâţi între jandarmi pe drumul în spirală ce se lasă prin tufiş spre şoseaua Odorhei-Ciuc.

(Aristide Lefa)

La vreo sută cincizeci de metri, pe nesimţite jandarmii au rămas tot mai în urmă şi când au ieşit într-un luminiş, din dosul unei tufe din dreapta, o mitralieră a început să verse foc într-o  rafală înspăimântătoare, căreia îi răspundeau ecouri prelungi de pe toate văile. Câteva vaiete înăbuşite şi grupul a început să se culce la pământ. Unii, în luptă cu moartea, zbătându-se, se  ridicau iar de la pământ, dar iarăşi îi culca mitraliera ucigătoare.  Se înălţau apoi alţii şi astfel la scurte intervale mitraliera s-a oprit şi iarăşi a început de vreo zece ori, timp de opt sau zece minute cât a durat îngrozitorul masacru.

***

Din tot grupul n-a mai rămas decât o grămadă de trupuri în agonie, încleştate, unele peste altele, brăzdate doar de râuleţe de sânge. Câte unul mai mişca mâna sau piciorul, sau, în suprema durere, se mai zbătea încă muşcând cu dinţii din ţărână.

După aceea călăii i-au dezlegat, aruncându-i prin noroi. În urmă s-au mai auzit  de patruzeci şi patru de ori câte două gloanţe de armă înăbuşite şi apoi iar tăcere.

A doua zi lumea din împrejurimi a fost adusă de autorităţi la locul îngrozitorului supliciu. Peste două zile, cei împuşcaţi  au fost aruncaţi într-o groapă comună în cimitirul unui sat din apropiere, numit Topliţa, douăzeci la un cap, douăzeci la altul şi patru deasupra.

+Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc

Editura Bonifaciu - 2009

Acatistul Sfinţilor Români din Închisori

“Condacul al 4-lea:

Înspăimântatu-s-au slugile satanei de dârzenia şi credinţa voastră, Sfinţilor, şi socotind să vă piardă, cu manie s-au pornit asupra voastră în temniţele de la Râmnicu Sărat, Miercurea Ciuc, Braşov şi Vaslui, şi în înfricoşătoarea "noapte a răzbunării" cu moarte de martiri v-aţi încununat, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Uneltirile celor fără de lege nicicum nu v-au îngrozit, vitejilor Mărturisitori, ci înţelegând că veţi fi ucişi, în curtea lagărului toţi aţi îngenuncheat şi în tăcerea nopţii rugăciunea "Tatăl nostru" cu umilinţă aţi rostit, apoi gloanţele au pornit potop asupra voastră, în vreme ce un preot întemniţat săvârşea în taină cea din urma slujba pentru voi şi pentru cei ce aveau să mai moară, pentru care noi vă lăudăm zicând:

Bucuraţi-vă, că la moarte cu Hristos aţi plecat.

Bucuraţi-vă, că neamului jertfă curată v-aţi dat.

Bucuraţi-vă, că s-au minunat călăii de a voastră purtare.

Bucuraţi-vă, că s-au cucerit de credinţa voastră cea tare.

Bucuraţi-vă, că gloanţele nemilos v-au secerat,

Bucuraţi-vă, că durere în urmă aţi lăsat.

Bucuraţi-vă, că trupurile vi le-au pus la răscruci.

Bucuraţi-vă, că v-au lăsat fără groapă şi cruci.

Bucuraţi-vă, cei ce şi după moarte aţi fost umiliţi.

Bucuraţi-vă, cei ce "trădători de ţara" aţi fost numiţi.

Bucuraţi-vă, fii ai unui neam răstignit.

Bucuraţi-vă, că sufletul prin dureri v-aţi sfinţit.

Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit! »

Şi fă ca, din multele rele, să nu port pe suflet zăbrele!

Rugă din celula  neagră a Ciucului

Eugenia Indreica Damian

***

„Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.”

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Celula să-mi pară uşoară.

Când lacăte urlă smintite

Să nu simt cum noaptea mă-nghite.

Să n-aud nici geamătul uşii

Să nu simt strânsoarea cătuşii,

Cum frigul mă taie, mă frânge

Şi-mi intră în carne şi-n sânge.

Ajută-mă, Sfântă şi Bună,

Să văd o fărâmă de lună,

Trimite-n pâclosul ungher

O lamă subţire de cer

Şi fă ca, din multele rele,

Să nu port pe suflet zăbrele,

Opreşte-mi a gândului fugă

Şi lasă-mi puterea în rugă

Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.

Stăpână a stelelor toate,

Mă-nvaţă să iert, de se poate,

Ajută-mă, sfântă Fecioară!

Ce cald s-a făcut şi senin…

Tot ceru-i sub pleoape. Amin.

***

Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc

„Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"- Doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

„Doamne, strigat-am către Tine…” - Aspazia Oţel Petrescu

Aiud – camera de tortură

În spatele bucătăriei de la închisoarea Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau.

Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele şedeam pe patul de şipci, în poziţie verticală. 
    Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie.Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport, cu părul scurt, tăiat breton. Avea o biciuşcă specială din oţel, care semăna cu antenele de radio de pe limuzine şi era lucrată frumos, artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat şi strălucitor, era ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate.

Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe faţă, pe gât, pe umeri, pe mâinile secătuite de carne, pe pipt, pe spate şi tot mai în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii.

 

Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături, sub duş, unde erai trezit din leşin cu apă rece. De regulă aceşti monştri erau ţigani unguri, recrutaţi  de prin împrejurimi şi îmbrăcaţi în haine de gardieni.

Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite sau chiar din aceeaşi cameră. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază sa le vină rândul. Torturile se repetau, fără motivaţie, după patru-cinci zile, într-un serial destul de lung şi cu  metode diferite. După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip  punea aceeaşi întrebare:

 - Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie!

(Mărturia lui Nicolae Crăcea în „Mărturii…Mărturii…”)

 

Foto: http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/08/icoana-noilor-martiri-ai-pamintului.html